Întrerup seria articolelor adânci, cu ramificații nebănuite, pentru a relata impresii la cald după un meci al cărei singură miză pentru mine a fost debutul lui fii-miu în rol de suporter. Să-i dăm bătaie…
Personal, mă conider un urmăritor ocazional de meciuri de fotbal, adică nu mă (mai) pasionează sportul cu balonul rotund decât ca eventual prilej de ieșeală cu băieții sau, din când în când, un live pe Arena Națională. Țin cu Steaua din amintiri, că nici numele nu i-a mai rămas.
Dovadă a conului de umbră în care zace fotbalul pentru mine, e surpriza din seara asta, cu Steaua pe primul loc. Habar n-aveam. Credeam că acest campionat e dominat categoric de Dinamo, ai cărei suporteri, printre care se numără și câțiva prieteni, fac mare vâlvă pe Facebook cu echipa „lor”. Când colo, ce să vezi? E pe un neverosimil loc 5.
În fine, să-i las pe pretenii înverșunați să-și lingă rănile și să vă povestesc cum a fost prima experiență tată-fiu pe stadion, cu ambii protagoniști în premieră în acest rol. Fii-miu a așteptat ora meciului ca pe un Lego Ninjago, pentru cine nu știe, e cadoul suprem pentru un băiețel.
Lucrurile s-au legat nesperat de bine. Am găsit loc de parcare fix lângă intrare, a primit un steag cadou și, poate cel mai important, a găsit o fisă de 10 bani de care nu s-a despărțit nici acasă.
Mă așteptam ca 90 de minute să treacă greu pentru el, dar și aici am fost norocos.Nu s-a plictisit dincolo de limita disperării. A fost interesat la început și politicos după. I-a fost destul de complicat de asimilat conceptul că România nu s-a bătut cu nimeni în seara asta, dar nici geografic nu e deocamdată prea abil, noi și dacă plecăm la Ploiești, când venim acasă, ne întoarcem în România. Pe de o parte are dreptate, și de la școală când se întoarce, tot în România vine.
Oamenii din jur, neschimbați. În sensul că la fel de țărani. Și în tribune și pe teren. Atât de țărani încât un jucător oltean a desigilat o sticlă de Dorna la jumate și a aruncat pe jos primul gât, ca marinarii. Că de, la Craiova sunt așa săraci că au alocat doar un bidon de apă pe toată echipa și știu ei ce le poate gura coechipierilor.
Cei din tribune nu reușesc mai deloc să facă acorduri. Și suntem la vip. Probabil la peluze se vorbește prin semne. Oricum toți sunt pasionați de fotbal, fiind pare-se implicați până la gât în fenomen, cu o viziune amplă asupra campionatelor din toată Europa. Ulterior am aflat și de ce. Pentru că toți joacă la pariuri. Păi na, într-o țară ca a noastă în care duduie economia, sistemul de valori e bine pus la punct, nivelul de trai îi bate la fund pe nordici iar câștigurile sunt direct proporționale cu volumul de muncă, pregătire și experiență, n-ai avea toate motivele să crezi în fata morgana a jocurilor de noroc?
În final e bine că ne-am distrat. Fii-miu n-a scos niciun ochi cu bățul de la steag pe care l-a fluturat tot meciul spre mulțumirea printre dinți a celor din jur. Și ei s-au distrat de întrebările năsrușnice ale lui referitoare la regulament, joc și viață în general. Mai ales cele referitoare la cronometru, când ajunsese cu numărătoarea la câteva sute. Le-a plăcut atât de mult încât vecinul din față l-a consolat că „mai ai 10 minute și scapi”. Pe final, dorul de România aproape că l-a răpus.
Sentimentul i-a fost accentuat după meci și de ezitările mele în a ne urca în mașină. Asta pentru că reperul din parcarea de mall nu se potrivește cu reperul din stradă. Pe stâlpul E5 portocaliu nu-l mișcă nimeni. Dar rulota? Ei bine, rulota nu e un reper de încredere. Te poate lăsa să orbecăi cu plodul din dotare, pe jumătate adormit.
Concluzia serii, trasă de micul individ, care lăsând caterinca de o parte, chiar s-a distrat (până a devenit spre final cronometru), a fost una pe care le-aș transmite-o cu drag celor care își irosesc energiile într-un pseudo conflict în care le place să creadă că sunt implicați: „Tati, mi-a plăcut, dar pentru mine nu contează cine câștigă că eu nu pierd nimic”.
Ce să mai, zici că-i fii-miu…