Despre profesori, de ziua elevilor

Profesorii, învățătorii, educatorii, au fiecare acea șansă unică de a rămâne memorabili, de a influența hotărâtor destine, de a forma caractere. Sau de a rămâne iluștri anonimi.

Pentru că există 2 categorii de profesori. Cei pe care îi urâști la început și îi iubești mai târziu. Ăștia sunt aia buni dar din păcate rari. Tot mai rari. Sunt profesorii care chiar contează. Sunt cei care te pun la treabă, sunt cei care sunt exigenți când trebuie dar nu te jupoaie de viu când calci pe bec. Sunt cei pe care îi înjuri printre dinți ca să-i apreciezi mai târziu.

Una din categoria asta este (sau poate Dumnezeu s-o odihnească, a fost) profa mea de română din generală, doamna Sandu. O uram cu toții. Era foarte bitchy, urla la noi, făcea mișto de ăia care vorbeau cu decât, cu căpșune, cu care, cu se merită, cu biscuite. De ăia care nici atunci nu știau că mă-ta are cratimă…

Dar uite că a reușit să-mi creeze viziune asupra limbii. A reușit să mă facă să o respect pe ea și să respect limba română pe care majoritatea o măcelăresc azi.

Evident că nu este singura profesoară care și-a lăsat amprenta asupra mea, în generală, liceu sau facultate, dar rețeta e aceeași. Exigența constructivă, care te scoate din zona de confort, inocularea unei semințe a nevoii de cunoaștere care să te facă să-ți dorești să nu rămâi prosul satului. Asta se transformă mai târziu în respect pentru materia respectivă, încredere în tine și iubire de profesor.

Arc peste timp, fii-miu trebuie să intre la școală iar noi în ziua porților deschise luăm parte la clasa demonstrativă a fiecărei învățătoare, ca să vedem la ce să ne așteptăm. Din cele 3 (sau 4, restul au fost atât de fade că nu le rețin nici numărul) clase la care am asistat, la cea a doamnei Pistol, care a urmat să-i fie învățătoare 5 ani, era liniște, ordine iar doamna impunea respect. La restul, caterinci, haos, gălăgie. Elevii păreau că se distrează mult mai bine, dar… Mulțumesc doamnei Pistol în numele lui Alex. El o să vă mulțumească toată viața.

Un alt exemplu recent este doamna directoare, profesor exigent de matematică, pe care elevii o știu de frică. Dar, în ciuda grevei, doamna a găsit o chichiță, că ea este director și nu poate face grevă, așa că orele de matematică s-au ținut. Spre disperarea de moment a copiilor cărora nu le-a rămas suficientă frunză de tăiat la câini din timpul pandemiei. Respect, doamna Matrosenco! Cine contează cu adevărat o să vă iubească mai târziu.

Și acum să ne îndreptăm atenția asupra celeilalte categorii de profesori. Cei mulți, cei din pluton, cei peste care se va așterne rapid uitarea. Sunt cei pe care îi iubești la început ca să îi uiți mai târziu. Sunt cei care sunt indiferenți sau exigenți pe stoacul gol. Sunt cei care te lasă să tai frunză în continuare sau la care te bucuri că ai împușcat o notă convenabilă și gata.

Nu i-am studiat pe fiecare în parte, dar intuiția și experiența de viață îmi spun că ăștia din urmă sunt cei mai vocali și mai vehemenți în greva asta. Și cei mai egoiști, pentru că dacă nu ar fi așa, s-ar gândi cum perturbă firicelul de normalitate, mai ales al celor care stau să încheie ani hotărâtori, a opta, a doișpea sau chiar al celor mici din 1-4 care oricum nu știu de capul lor.

Sunt prost plătiți?. Da. Merită mai mult? Cu siguranță prima categorie, cea selectă, merită mult mai mult. Că nu pot trăi din iubirea și respectul elevilor. Într-o lume ideală dar utopică pentru moment, profesorii ar trebui recompensați proporțional cu performanțele elevilor. Atunci poate că și cei care urlă acum în piață vor pune educația elevilor săi deasupra bunăstării personale, vor pune rezultatul muncii desupra confortului de moment, vor pune viitorul deasupra prezentului.

Pentru că de aici am și pornit. Există 2 categorii de profesori… Cei buni, care își sacrifică prezentul și cei mulți, care îți sacrifică viitorul.