Trenul fără naș

Cred că oricine din lumea asta are impresia că a pierdut cel puțin un tren. Știți, trenul ăla în care, dacă nu te-ai urcat la timp, s-a dus și s-a tot dus. Problema e că, de cele mai multe ori, îți dai seama de tren după ce a plecat. Câți n-am zis DUPĂ: eheee, dacă aș fi plecat atunci, dacă aș fi avut atunci curajul să, dacă aș fi acceptat, dacă aș fi înțeles, dacă aș fi ales altfel, dacă…dacă. A trecut. Gata! Dacă, nu mai are nicio valoare acum, poate doar una nostalgică sau de curbat colțul gurii.

Pentru că deși pare simplă, viața e al naibii de complicată. Ce alegi, blue pill și te trezești liniștit în patul tău sau red pill și vezi viața așa cum e? Și așa e greu de ales, când știi că ai de făcut o alegere, ai doar două variante și cunoști și consecințele. Dacă ar fi așa și în viață… Dar nu e. Nu știi că trebuie să alegi, nu cunoști consecințele și ai o întreagă paletă de tonuri de culori de la albastru la roșu. C-așa-i în viață.

Dar să revenim la tren. Știți ce e nostim. Că majoritatea ne gândim la el ca la un intercity care poate sau nu să oprească în halta ta, și dacă o face, trebuie să alergi să-l prinzi. Or fi și d-astea. Dar cred că cele mai multe stau mult și bine în gară, doar că noi nu le considerăm trenuri.

Sunt acolo că așa e normal să fie. Lasă că o să fie și mâine, și poimâine… Nici când șuieră locomotiva nu ne trezim. E, lasă că doar se face că pleacă, unde să se ducă, și dacă pleacă las’ că se întoarce, și dacă pleacă de tot, are șina trenuri…

Și trenul pleacă, după ce a stat mult și bine în halta ta. Și îți cade colțul gurii după ce vezi că nu se mai întoarce. Și regreți că nu te-ai urcat la timp, că l-ai lăsat să treacă.

Trenul ăsta poate fi orice. Un loc, o stare, o ființă, un obiect. Împins la extrem, e un munte care e mereu acolo. E orice îți dă impresia la un moment dat de banalitate, de „așa e normal să fie”. E un fel de piș în vânt. Există ceva mai banal? E doar un piș în vânt. Dar ia să ai o piatră la rinichi sau ceva mai Doamne ferește. Să vezi cum pișul în vânt devine din banal aspirațional.

O fi un clișeu prăfuit, dar cred că trebuie să prețuim ce avem, atunci când avem și nu după ce se duce. Valoarea n-o dă depărtarea. Așa că dacă ai un părinte sau un prieten căruia vrei spui ceva, spune-i până pleacă trenul. Dacă ai ceva de făcut, fă-o cât timp o poți face, dacă ai undeva de mers, mergi cât încă mai poți merge, dacă ai ceva de văzut, vezi cât mai poți vedea, dacă ai ceva de dat, dă cât mai poți. Că nimic nu-i pentru totdeauna.

Nu te mai gândi la trenurile pe care le-ai pierdut. S-au dus. Vezi să nu le pierzi și pe astea pe care le ai. Că trenul de-aia-i tren, să circule.