Am avut o vară puternic culturală. Am adunat, ca Făt Frumos, concerte într-o lună cât alții într-un an. Doi-trei. Am început cu Guns n’ Roses, apoi Depeche Mode, apoi Untold cu Imagine Dragons, apoi Robbie Williams. Simt că am încheiat un ciclu, m-am completat sufletește, pentru că băieții ăștia au fost pe rând idolii unor generații, printre care și a mea. Și ajungi și tu, dar mai ei, la vârsta la care nu știi dacă mai ai ocazia să-i mai prinzi live.
Să începem cu Guns. Au fost favoriții mei începând din liceu. Erau trupa mea foavorită, eu considerându-mă un rocker moale, pe parte cu Queen, AC/DC, Bon Jovi, Manowar, poate chiar Maiden și Metallica. N-am înțeles niciodată grohăielile de la Slayer, Sepultura, Megadeth. Rock-ului i-am prins gustul în școala generală când Depeche începea să fie un fenomen care a împărțit lumea în două.
Pe vremea aia aveai doar două opțiuni, fie erai rocker fie depeșar. Fiecare tabără credea despre ai lui că sunt cool și ceilalți niște jegoși – vezi rockeri sau cocalari – vezi depeșari. Eu v-am zis în ce tabără eram. Pe vremea aia, pentru un rocker să asculte Depeche era ca și cum azi ai asculta manele, în orice tabără ai fi. Adică de porc. Cum, tu rocker să asculți mizeria aia? Comparația este oarecum deplasată pentru că în cazul Depeche Mode e cu happy end, ceea ce nu voi putea spune vreodată despre maneliști.
Și totuși, un prieten și coleg foarte apropiat, care m-a și introdus în lumea rock-ului (avea frate mai mare) la o petrecere m-a tras deoparte și mi-a dat să ascult pe șestache, la căști, „Little 15” a lui Depeche. „Ia și ascultă, că e chiar mișto”. Și chiar așa a fost. N-am schimbat barca, dar nu i-am mai văzut ca pe niște cocalari maneliști, i-am tratat cu respect artistic fără a fi vreun fan. Oricum nu dădea bine să fii rockeșar.
Cu o singură amintire vă mai sâcâi, din perioada liceului, când Depeche a atins apogeul, gleznele goale cu blugii skinny de acum erau ciocatele și curelele cu ținte de atunci. Aveam un coleg din altă clasă mai slab cu duhul și gras cu trupul care era mereu ținta miștourilor. Nu că n-am fi avut de cine să facem mișto, orice clasă, orice grup, orice adunătură de oameni are cel puțin un om care să alunge plictiseala. Azi, în era snowflakeșilor, chestia asta se numește bullying.
Deci tipul ăsta al cărui nume nu cred că l-am reținut vreodată, era depeșar. Eu rocker. El ținta miștourilor, eu o fiară dezlanțuită. „Ia zi bă, xule, de ce ești tu mă depeșar?” La care omul mi-a dat-o de o țin minte și acum, mai puțin numele lui: „Păi sunt prea multe trupe de rock ca să fiu rocker. Depeche sunt doar 4, Dave, Martin, Andy și Vince”. Puștiul avea dreptate, eu mă pierdeam în detalii.
Fast Forward, 30 de ani mai târziu, am putut să fac o comparație live între 2 titani ai copilăriei și adonescenței meile. De fapt 4 titani, Axl cu Slash și Dave cu Martin. Pe Axl l-am mai văzut o dată live așa că nu am mai fost așa șocat de rotunjimea lui. A încercat, una peste alta nu m-a dezamăgit, dar noroc cu Slash și cu amintirile mele că altfel aș fi plecat cu coada între picioare. S-a auzit destul de meh, vocea nu-l mai ține, unele piese au fost destul de altfel. Dar per total o experiență de neratat.
Depeche în schimb m-a surprins plăcut. Culmea, a fost și mai multă lume la ei decât la Guns. Ne-a pluat de ne-a rupt, dar Dave, trecut și el prin prafuri, depresii și alcool a fost prezentabil, vocea la el, show interesant. Piese celebre, câteva piese noi care sunt chiar mișto, nu de umplutură, Martin ieșit pe potop să facă baie de mulțime. Bravo Depeche!
A urmat apogeul Untold despre care am scris aici. Nu o lungesc. Ideea e că Imagine Dragons m-au surprins big time. N-am fost vreun fan, dar am devenit. Am recunoscut o grămadă de melodii mișto care habar n-aveam că sunt ale lor. Sunet impecabil, lumini, scenă la superlativ. A și ajutat că au fost la Untold, cu toată mica sincopă despre care v-am povestit. Dan Reynolds a știut să țină oamenii în priză așa că totul a fost grandios. Poate cel mai tare concert la care am fost vreodată, în topul meu undeva lângă Rolling Stones și AC/DC.
Am băgat un intermezzo scurt la Summer Well, pentru atmosfera chill că despre trupe, cred că doar părinții și prietenii apropiați au auzit de ei. Am bifat totuși și evenimentul ăsta că era păcat să-l ratez. Muzical nimic de povestit, v-am zis de ce.
Închiei cu Robbie. N-am fost vreun fan Take That. Eram rocker doar. Și băiat. Backstreet Boys, NKOTB, N Sync și alții erau mai pentru fete așa. Mi-a plăcut după ce a fost doar Robbie, fără Take That. Carismatic, bad boy, talentat, altfel. Plus că melodiile lui sunt mult mai încoace. La concertul lui m-am dus cu zero așteptări, l-am mai văzut și la București (am scris aici) și la Budapesta, nimic nou. Plus că a nimerit la cel mai jalnic festival cu cel mai jalnic organizator, cu cea mai jalnică promovare. Pe scurt: Uite Sam Smith, nu e Sam Smith, uite banii înapoi, nu sunt banii înapoi, uite iunie, nu e iunie, uite Piața Constituției, nu e Piața Constituției. D and D East Entertainment și Marcel Avram, ăla care a mai fost într-un scandal imens când l-a adus pe Michael, sunt de departe cei mai jalnici organizatori de spectacole și n-am să mai calc pe la vreun spectacol organizat de ei nici dacă organizează lupta secolului între Musk și Zuckenberg, în bikini și ciocolată.
However, Robbie a fost cel mai tare dintre toți artiștii pe care i-am enumerat. Da, Guns mă proiectează în butoiul cu amintiri perfecte, Depeche îmi dau un vibe funky, Imagine Dragons m-au făcut să le ascult piesele în mașină pe repeat, dar Robbie… Robbie a fost un om cu sufletul la vedere. A reușit să mă bage în povestea lui, să simt, să râd, să mă bucur alături de el. Poate că dintre toate show-urile (nu poate, sigur), al lui a fost cel mai puțin shiny, cel mai puțin cosmetizat, accesorizat. Melodiile lui, deși foarte mișto, poate că nu sunt legendare ca ale ălorlalți. Cu câteva excepții. Dar el, Robbie, a fost cu totul și cu totul excepțional. Și surprinzător pentru mine, care m-am lăsat dus departe în povestea lui.
Cam atât, oricum m-am lungit mai mut decât mi-era plapuma. Am scris fluviu că mi-a deschis Robbie chackrele și până se închid de la caniculă, am profitat de ocazie să mă etalez digital într-o noapte fierbinte de August.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!