Am auzit atâtea clișee despre iarna asta în general și despre zăpada de azi în special încât n-am să mă alături în niciun fel corului sarcasticilor. O să vă povestea doar la ce mă gândeam azi când dădeam zăpada de pe mașină, lăsând ironiile la adresa iernii, a Celui care a adus-o, a autorităților, a traficului, a spiritului civic în grija altora mult mai pricepuți ca mine, a specialiștilor în orice.
Eu nu sunt specialist, din contră aș spune, sunt un amator. De iarnă, de zăpadă. Așa că azi dimineață eram tot un zâmbet. Ceva înăuntrul meu refuză să îmbătrânească. Pentru că nu mă gândesc la trafic, la fleșcăială, la lopată, mă rog, la ce văd “raționalii”. Eu văd doar zăpada și dacă ar fi nevoie, mi-aș pune și ochelari de cal pentru asta.
Primul drum pe zăpadă, cu fii-miu la școală. Primul drum, primele fețe nemulțumite, primele glume cu zapadă, primele injurii la adresa autoriților a căror vină a fost probabil că au uitat să tragă acoperișul mobil peste București și așa se udă băiețeii la gleznele pe care nici iarna nu le mai poate ascunde.
M-am întors să dau zăpada de pe mașină pentru că o prietenă acum ceva vreme mi-a spus că cine nu-și dă zăpada de pe mașină, nu merită să aibă o mașină. Avea dreptate. Așa că de atunci, o fac să mă merite. Dar prbabil am mai spus asta, capitolul memorie nu e punctul meu forte.
Și cum dădeam eu la lopățică, mi-aduc aminte de vorbele unui alt prieten. Nu mi-e foarte clar dacă nu cumva am spus-o tot eu și el a fost de acord, dar mă pierd în detalii. Cică sunt două tipuri de șoferi, unii care curată impecabil mașina, apoi o încuie și pleacă pe jos, și alții care deszăpezesc o palmă în dreptul ochilor, doar cât să vadă o leacă, apoi se urcă la volan și pleacă.
Azi am fost undeva la mijloc. Am curățăt-o doar cât să văd puțin apoi am plecat pe jos. Nu din motive de șofer de Duminică, nici că are anvelope de vară, dar încerc să merg cât mai mult pe jos. Bine, și mersul pe jos tot din motive economice îl prestez. Nu vreau să dau bani pe medicamente la batranețe.
Am terminat de deszăpezit repede și am luat-o la picior, ca de obicei. Mi-ar fi plăcut să mă joc prin zăpada cu un jeep. Și acum îmi vin în minte vorbele unui alt prieten. Are în casă, la loc de cinste o sabie de samurai, aș zice veritabilă. Când am văzut-o prima dată, normal, glumele de rigoare. Pe cine tai, zi bă d’Artagnan când te fac una mică, Zorro, țestoasei Ninja… You know, the usual.
Mi-a zis o chestie tare înțeleaptă, care și acum mă bântuie.Un samurai e mereu pregătit pentru o luptă care s-ar putea să nu vină niciodată. Booom, cum ar zice alt prieten. De aia mi-aș lua și eu jeep. Pentru zăpada aia mare care, în climatul tropical românesc, s-ar putea să nu mai vină niciodată.
Cam atât pentru zăpada asta. Ați văzut că am tot amintit de prieteni, am și Intitulat articolul corespunzător. Cred că zăpada îmi apasă pe coarda prieteniei. Pentru că n-aș vrea să rămân singurul copil dintre prietenii mei, cu care să mă pot bucura când ninge.