Azi o să curgă articolele cu și despre concerul lui Robbie de la București. Au început deja de aseară. Rezumatul părerilor celor 60.000 de făptași, plus alții care își dau organic cu presupusul, ar suna așa:”Robbie mișto, organizarea de cacao”. Și eu mă aliniez personajului colectiv și spun același lucru, Robbie la înălțime, organizarea la subsol.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc azi. Veți găsi critici peste tot, că n-a fost apă, că a fost îmbulzeală, că sistemul de plată a fost jalnic, că cozi, că căldură, că călcare pe picioare, că România… Da așa a fost, dar depinde foarte mult ce te aștepți să primești, ce contează cu adevărat pentru tine și cu ce rămâi după un asemenea eveniment. Și nu e valabil numai pentru un concert.
Am încercat să mă poziționez peste neajunsurile sus menționate și mi-a reușit destul de bine. Ce-am văzut dincolo de organizarea nefericită? Să începem cu începutul. Am zis că o să fie nebunia de pe lume, așa că am plecat cu metroul. Am întârziat la reuniunea grupului pentru că, în lipsa antrenamentului din subteran, am luat metroul în direcția greșită. Un fleac pentru noi că stăteam la răcoare, o eternitate pentru cei care ne așteptau cu soarele în cap.
Am intrat, ne-am hidratat corespunzător, ca pentru o zi de caniculă, cu Aperol Spritz. Creier încins? Ia de fierbi. Trei beri și patru pipiuri mai târziu, și eram gata de Delia, pe care o stimez pentru voce, atitudine și reinventare și care a făcut un show-leț mișto chiar așa îmbrăcată în sperietoarea de ciori. Puțină pauză, după care scena neagră s-a înegrit cu artiști de culoare îmbrăcați în negru. A cântat un tip cu nume de folii autorizate R.A.R. de care nu am mai auzit până ieri și care, deși cu vocea la el, a mișcat vulgul doar cu melodii ale altora. Per total să zicem ok-ish, s-a terminat la timp.
Apoi main eventul. Robbie Williams, pe care, personal, l-am mai văzut anul trecut la Budapesta într-un concert nefericit pentru mine, care am aflat la fața locului că o să ascult 2 ore de swing. Iar mie swingul îmi place la fel de mult ca mărarul. Adică deloc.
Aici în schimb, cu totul altă poveste. Concert în toată regula. Un singur swing la care am închis ochii, fascinat de context. Scenă, lumini, voce, emoție. Tot. Omul ăsta, pe lângă cântăreț, ori e un actor desăvârșit, ori chiar a fost impresionat pe bune de publicul român. A spus-o de câteva ori. „Fuck, I didn’t know I was famos here”. Well, you are.
Cum a cântat? Am văzut deja „specialiști” care-i contestă prestația. Stolul de hateri cărora le pute orice nu poate rămâne indiferent. A fost sub ton? Două octave ma jos? Stângeți voi 60.000 de oameni înt-o piață și mai vorbim. Ascultați-mă pe mine. Robbie a fost bestial. În careul așilor de la București și în topul concertelor mele, alături de Rolling Stones, Bon Jovi și ACDC. Punct.
Le-a cântat pe ale lui, a cântat Queen, George Michael, Sinatra. A cântat alături de ta-su, un moment care m-a impresionat și m-a făcut să mă gândesc la fi-miu peste ani. Poate facem un duo la mimă, că la muzică nu promitem cine știe ce.
Am cântat și noi alături de Robbie. Spunea cineva la un moment dat și am fost tentat să-i dau dreptate că nu are o problemă cu românii luați individual, unii fiind chiar mișto, dar are o mare problemă cu adunăturile de români. Aseară adunătura de români a fost la înălțime. Chiar știa versurile.
Finalul a fost și el grandios. După My Way ne-a dat tonul și ne-a lăsat să cântăm singuri Angels, piesa care l-a făcut pe Robbie, Robbie.
Cu ce am rămas? Cu bătături în talpă după atâta mers și 6 ore de stat în picioare dar cu experiența unui concert magnific care face ca orice alte neajunsuri să treacă neobservate. Pentru mine cel puțin. Și mi-a mai dat o temă de gândire. Coincidența (știți, modul ăla prin care Doamne Doamne rămâne anonim) a făcut ca pe scenă să fie două personaje cu un destin cu bizare similitudini. Delia, cântareața dezordonată din București, cântă de puștoaică, debutează în grup, vino la mine, după care pleacă din grup, se pierde pe parcurs, o dă prin clubăreli înecate cu alcool, intră în anonimat după care bum. X Factor și acum o serie de piese hit care o pun pe Delia acolo unde nici ea nu cred că spera.
Apoi Robbie, după cum a spus-o și el aseară. Cântăreț englez, s-a lăsat de școală și a început să cânte într-un grup, Back for good, după care pleacă din grup, intră la dezalcoolizare, iese și intră iar, și iar, compune Angels și (re)devine star internațional. Nu-i compar succesul cu cel al Deliei, au altă unitate de măsură, dar observați motivul repetitiv cu păsărica Phoenix?
Bravo lor! Îi respect pentru ce au devenit și pentru că au ales să-i bucure pe alții, pe mulți alții, cu ceea ce fac. Evident, mai simplu era să stea în spatele unui ecran și să critice…
Gata, am terminat. Voi cu și ce ați simțit, că din cei 60k, jumătate sunt din lista mea de Facebook. Cum a fost? Love or hate?