În piață la Rio

Am fost și la concert la nenea Rieu. Am plecat cu mixed feelings la purtător. Pe de o parte mă gândeam că este o onoare și un privilegiu să merg la un asemenea spectacol, pe de altă parte mă gândeam că nu e tocmai genul meu de spectacol. Am plecat la fel cum am venit, cu mixed feelings la purtător, dar pe plus.

În primul rând numărul concertelor și disponibilitatea biletelor. A fost ceva putred la mijloc. Prea s-au vândut ca pâinea caldă după care sau suplimentat după care s-au suplimentat iar după care s-a suplimentat suplimentarea. Nu sunt neapărat un susținător al teoriei conspirației, dar miroase a strategie de marketing de la o poștă. Nu că ar fi un lucru neapărat rău.

Dar hai să intrăm în pâine. Ziua Z. Concertul. Am ajuns cu o oră mai devreme, suficient cât să-mi dau seama cum stau lucrurile. Nu ai voie cu nimic de afară (în afară de haine) iar dacă plouă, cică există pelerine sub scaune. Țeapă. Sub scaune nu erau pelerine de ploaie, doar apă de ploaie. Băuturile mai scumpe ca pe plajă la Mamaia. Wc-urile, puține și departe. Scena, mare și departe.

Bem o bere cu lămâie ca să nu mirosim a Salam și ne așezăm liniștiți la locurilii noastre. Cum sunt ele? Ați ghicit. Departe. Incomode și departe. Dar de, n-am avut disponibilitate financiară pentru scaune incomode și aprope și nici bulan să stăm pe iarbă verde la cucurigu pentru mai puțin de sfert din cât am plătit. Loc de unde s-a văzut perfect, invidiat de toți neinspirații din jur care s-au grăbit să ia bilete la timp ca să nu-l rateze pe maestru.

Începe spectacolul. Nu vedem nimic. Doar pe cei doi amorezi octogenari din fața noastră care probabil băuseră o damigeană de cafea. Era imposibil să le prinzi ritmul imprevizibil. Orice încercare de fofilare a privirii printre, s-a soldat cu eșecuri lamentabile de fiecare dată. Măcar auzim. Maestrul a început bine. Niște piese pe care le-am recunoscut. Vreo două trei. Mă simțeam bine, banii păreau cheltuiți cu cap.

Apoi brusc lucrurile au luat o întorsătură neașteptată pentru mine. În loc ca atmosfera să fie din ce în ce mai antrenantă, să mă facă să mă bâțâi așa cum văzuse pe Youtube, să fredonez, să mă ridic în picioare… a început ceva greu de digerat pentru profanul și incultul de mine. Arii din opere. Cu alea în italiană m-am înțeles, dar cu alea în germană… Personal consider că germana ar trebui vorbită doar de ingineri. În șoaptă.

După ariile nemțești, a venit un grup de guriști, unul mai ciudat ca altul. Pe ăștia i-am văzut pentru că i-au scos din priză până și pe octogenarii Duracell. Mărturisesc cu toată responsabilitatea și cu toată cenușa în cap de care dispun că am fost la un pas de ațipeală. Chiar am depășit pragul pe alocuri. Știu, sunt un superficial insensibil și incult, dar ce să fac, să zic ca m-a dat pe spate? Din contră, partea asta m-a dat pe față, cu bărbia în piept.

Vine „Jo” Zamfir, cântă Lonely Shepherd. Standing ovations. Frumos, dar nu pot să zic înălțător. Maestrul anunță ultima piesă. Mă gândeam la investiția inițială. Nu mai părea așa pe plus. Apoi au urmat bisuri. Multe, cam jumătate de oră. De fapt, asta văzusem pe Youtube. Orhestra veselă, lume în picioare, dans, aplauze, scandări, fețe zâmbitoare, muzică veselă și săltăreață pentru urechi mai puțin pretențioase. Pentru asta venisem.

M-am simțit bine per total, am plecat cu un sentiment pozitiv dar m-am simțit puțin Ileana Cosânzeana care a trebuit să pupe o grămadă de broscoi până să ajungă la Făt Frumos.