Bravo Jonny

Două evenimente majore mi-au marcat existența weekendul care tocmai s-a încheiat. Bravo Bute și Jon Bon Jovi. Ei și-au lăsat amprenta cel puțin asupra titlului din seara asta care nu are nicio legătură cu celebrul personaj de desene animate pe care în limba socacică s-ar traduce ”Ionuț Felicitări”.

Dar să revenim. Pe Bute și pe Bon Jovi nu îi leagă doar inițiala. Amândoi sunt profesioniști în ceea ce fac, amândoi fac spectacol pe unde se produc, de amândoi suntem mândri că au ales să vină la București, amândoi au o formă fizică de invidiat și superlativele pot continua dar mă opresc aici cu paralela. Vreau să vorbesc în continuare de Bon Jovi și să-l las pe campionul nostru să se odihnească. Poate o să mușc puțin din contestatari într-un viitor articol, dar nu acum.

Bon Jovi. Un spectacol total, un concert pe care cei care l-au ratat suspină acum. A meritat cu adevărat. Show-ul se încadrează în topul meu personal alături de Rolling Stones și AC/DC.

Acum când urechile mi s-au mai oprit din țiuit, m-am gândit ce face o trupă să devină legendă. Care e rețeta succesului unei formații muzicale. Să le luăm pe rând într-o ordine aleatorie. Cred că foarte important este genul muzical. Rock rules! (Cei care nu sunteți convinși încă de asta, o să o faceți mai devreme sau mai târziu). Mi-e greu să cred că un alt gen muzical poate dăinui mai mult în timp. Excepție de la regulă sunt fenomene ca Michael sau Madonna care oricum sunt în afara oricărui gen muzical. Piesa ”Runaway” a lui Bon Jovi are aproape 30 de ani de la lansare. Oare ce-or face Justin Bieber și Rihanna peste 30 de ani? Dar peste…2? Mă uit la câte din super trupele care au făcut senzație vara trecută mai există azi? Ce s-o întâmpla cu muzica în viitor având în vedere că spectacole grandioase doar ”bătrânii” știu, pot și au repertoriu să le facă.

Un alt element cheie al succesului este compoziția în sine. Din păcate pentru ei, sunt o mulțime de voci minunate care nu sunt puse în valoare de piese pe măsură. Invers, dacă piesa e tare, nici nu mai contează prea mult calitățile vocale ale interpretului. Remarcați că spun ”interpretului vocal” pentru că în accepțiunea mea, zdrăngănelile create și redate de un computer nu se pot defini ca muzică.

Mai departe cred că sexul e un alt element cheie. Nu vă îngrijorați, nu vorbesc de orgii ci de faptul că e de preferat să fii într-o trupă de bărbați nu într-una de femei. Statistic vorbind nu pot să găsesc nicio trupă de femei care să fi trecut proba timpului. Destiny’s Child, Spice Girls, TLC, En Vogue, Salt-n-Pepa, All Saints… toate s-au destrămat pentru a face loc câtorva cariere individuale. Fetelor, și mai ziceți că bărbații fug de ”commitment”…

Următoare pe lista mea de elemente cheie este asocierea dintre un vocalist cu voce și personalitate și un chitarist priceput și charismatic. Bon Jovi și Richie Sambora, Mick Jagger și Keith Richards, Axl Rose și Slash, Brian Johnson și Angus Young, Ozzy Osbourne și Tony Iommi, Robert Plant și Jimmy Page. Este și principalul element distructiv. Dacă personalitățile celor doi se luptă pentru supremație, trupa devine istorie.

Forma fizică încheie lista. E de la sine înțeles că atunci când te agiți 3 ore, cânți, dansezi, interpretezi, alergi, sari, respiri pe ritmul muzicii și nu ai microfon doar de decor, cd-ul cu pozitivul pisesei în spate, dansatori care să-ți ia ochii(nu că ar fi ceva rău să ai dansatori, dar nu sunt obligatorii) nu poți rezista fără condiție fizică. Evident că forma fizică fără celelalte componente nu fac din tine un interpret de succes. Poți să fii în vârf de formă, să n-ai bani de bilet și să faci figurație pe scenă. Nu poți trece proba timpului așa.

În final mă înclin în fața legendei Bon Jovi. Au venit la (8)fix, au cântat la (marele)fix și au încheiat la (11)fix (cu Twist and Shout). O trupă după care îți potrivești ceasul și în fața căreia îți scoți pălăria!

Bombonica de final aici.