Cum a fost la Summer Well

Am fost în weekend în miezul festivalului corporatist de unde am venit încărcat cu experiențe numai bune de depănat pe blog. Așa că postul de față se anunță unul subțirel de vară.

Aș putea spune că, din perspectivă personală, a venit cu un pachețel de gânduri reinterpretate și câteva conștientizări crude dar reconfortante. Pe scurt, vestea proastă e că mi-am dat seama că am îmbătrânit, că nu am aceleași valori cu ăștia din pătura mediu-plus, sau o combinație dintre cele două. Vestea bună e că nu-mi pare rău.

Hai că am promis că e de vară. De vară să fie! Să începem cu începutul.

De fapt să începem cu începutul începutului. Nu am fost prima oară la Summer Well. Deci, știam mersul. Data trecută am fost cu mașina, am parcat la mama dracu și când am ieșit am văzut un ciorchine de autobuze gol goluțe care își așteptau cuminți călătorii fix în fața ieșirii. 

De data asta am zic că fac treabă. În plus, de când am trotinetă gândesc foarte eco. Deci merg cu mașina până la 1 Mai cu Griviței de unde luăm autobuzul către Buftea. Elegant.

Doar că acolo era o mare de oameni, cu care se pare că împărtășeam aceeași gândire eco. E, o fi nașpa acum, dar cine o să râdă la întoarcere, când o să fac cu tifla celor care o să meargă de o să le iasă pe nas până la mașină? Observați tipul de gândire eco, pozitivă și să moară capra vecinului. Sunt chiar modern pe alocuri.

Am ajuns după vreo jumătate de oră de stat ca sardinele în saună la Buftea. Când am coborât m-am bucurat de pământ ca un naufragiat. Mi-am zis că nu există vreo călătorie cu autobuzul mai proastă. Drumul de întoarcere mi-a arătat că m-am înșelat. O să vedeți.

Intrăm. Jumătatea mea era cu totul aricită după călătoria claustrofobă și cred că nimic n-ar fi făcut-o să vadă în momentul ăla luminița de la capătul Summer Well-ului. Dar ne-am calmat, odată ce creierul s-a oxigenat corespunzător cu niște vapori de bere.

Muzica era cam ciudățică. Ca să fiu finuț. Tocmai se erau pe terminate Subcarpații, singurii de care am auzit dintre toți performerii de acolo. Știu, ignorat, old timer sau o combinație… 

Au început unii, evident străini. Mie ca muzică, celorlalți ca țară. N-am reținut cum îi cheamă. N-am reținut niciun vers, n-am reținut nicio melodie. Asta urma să se întâmple pe tot parcursul festivalului. Un gen de muzică străină mie, unele plăcute, altele mai puțin, dar cu un numitor comun. N-am rămas cu nimic în minte, nici vers, nici linie melodică. Eu care mă laud cu o ureche muzicală fină care ar putea să fredoneze și din Wagner.

Deci muzica mi-a creat doar o stare de moment, imposibil de reprodus sau de luat acasă. Asta nu e neapărat rău, carpe diem no? 

Urmează mâncarea. Că de ce mergem la festival, să bumți bumți și să halim hamburgeri. Măncarea, cala festival. Puțină și scumpă. Că sunt taxele mari și trebuie și ei să trăiască. Știți teza. Da să o faci jumătate din cantitate și dublu ca preț e de porc și pentru vegani. Mai puțin prietenii de la Arepas care au păstrat porțiile și gustul la un preț rezonabil, fără excese și fără gluten.

Ambientul mișto. Chiar dacă nu au schimbat prea multe față de anul trecut, nu am nimic de reproșat. Curat, finuț, sclipicios, fără țânțari și wc-uri multe și decente. Thumbs up organizatorilor.

De muzică am vorbit, de mâncare am vorbit, de organizare am zis, ce a mai rămas? A, ce era mai important. Oamenii. 

Cine merge la Summer Well? Păi ăia mediu-plus de care vorbeam că biletul nu e tocmai ieftin. Majoritatea tineri, frumoși și liberi. Cică se numesc tefeliști. Se pare că fiecare generație are bonjouriștii ei. Nu am nimic cu ei, Doamne ferește. În covârșitoarea lor majoritate chiar așa sunt: tineri, frumoși și liberi. Aș avea doar un mic addendum de pus pe litere. Mi se pare că în prezent granița dintre sexe este mai fină ca niciodată și am văzut la festivalul ăsta o grămadă care au sărit gardul. De la bărbați în fuste la femei rase. În cap, că în rest n-am nimic împotrivă, ba din contră. Curentul ăsta au naturelle la gagici este dizgrațios, neigienic și căt se poate de antierectil pentru cei aidoma mie. Un fel de bromură a zilelor noastre. Cât despre băiețeii epilați cu gentuțe textile pe umăr și cu ciorapi de Dorothy sau Sandy Belle n-am prea multe de spus. Fetele ar trebui să sesizeze consiliul concurenței dacă nu vor să se radă în cap.

La întoarcere, în prima zi care între timp devenise a doua, am zis să plecăm înainte de 1 să nu ne aglomerăm cu toți după concert. Am șters-o englezește dar degeaba. Afară canci autobuze. După jumătate de oră și un un grup nesfârșit de oameni care se uita în lungul drumului, deja tânjeam după sardelele din saună. Doar că norocul ține cu cei puternici, iar norocul meu din noaptea cu pricina a fost chiar Raluca. Dubios de zen, știindu-mă văzut profan în mersul cu autobuzul și mi-a tras de mână și mi-a șoptit autoritar “Stăm AICI!”. Și a arătat un loc pe asfalt unde probabil converg undele energetice ale autobuzelor. A avut dreptate. A fost locul ideal care ne-a conferit un avantaj murdar în fața celorlalți. Practic n-au avut nicio șansă. Până să se dezmeticească eram deja sus în primul autobuz, instalați confortabil pe cele mai bune locuri. 

A plecat autobuzul, nu înainte ca nenea care rupea bilete la intrare să-i sardinizeze în stil japonez pe cei care nu mai aveau loc pe scară. Niște fițoși, cănd nenea circula cu STB-ul fost RATB, fost ITB și cică fost tot STB, se călătorea doar pe scară.

Avansam imperial prin noapte și nimic nu-mi putea ascunde zâmbetul tâmp. Raluca, cu satisfacția lucrului bine făcut deși nu suntem în campanie, îmi spune dând din cap și condesând întreaga inteligență universală într-un singur cuvânt: “Vezi mă?!?”. Așa e, călătoream împărătește datorită skill-urilor ei. Am răspuns mai mândru ca niciodată și fără să să mă zgârcesc la cuvinte:”Da, mă!”.

Momentul Kodak ne-a fost întrerupt brutal de o explozie care m-a făcut să tresar iar pe Raluca să-și deruleze pe scurt întreaga copilărie. Țipete. Frână. Inerție. In spatele autobuzului se face brusc loc. Deci se putea și mai bine, torționarul de la ușile de acces și-a făcut treaba de mântuială. Ce dracu s-a întâmplat. A explodat vreo roată? A călcat peste vreo mină? Zic, orice dar numai să nu deschidă ușile că atunci e groasă. Și eram practic în câmp undeva sinistrați în noapte. Mă gândeam doar la locurile alea de vip, de pe care nu m-aș fi ridicat nici dacă ar fi stat lângă mine Marian Nistor sau poate cineva mai bătrân.

Ne-am pus în mișcare. Situația nu era chiar atât de neagră. Dar nici roz, că acum mergea cu 10 la oră. Fundul îî era în continuare gol pentru că era ridicat. N-am aflat exact ce s-a întâmplat decât în clipa în care am povestit unui prieten care m-a luminat atunci și probabil acum zâmbește pe după barbă: i s-a spart o pernă de aer. Habar n-aveam că merg cu un hovercraft. 

Tensiunea din autobuz s-a mai risipit, așa că mă văd dator cu o glumiță reconfortantă:”Vezi, tot răul spre bine, dacă eram în avion, țipau ăștia până la sol”. Glumița a venit prea devreme și nu a avut efectul scontat. De fapt nu a avut niciun efect. Cred că nici nu-și mai aduce aminte de ea. Cum nici eu nu-mi mai aduc aminte de nicio melodie de la festival.

A doua zi am fost cu mașina. Am parcat la mama dracu și, evident, la ieșire era un șir de autobuze goale. Cu aer condiționat și cu perne umflate.

Cam atât? De unde plecasem? A, de la 1 Mai colț cu Griviței 🙂