Puterile lui NU

Principala preocupare a celor din „generația” mea care au devenit, într-un fel sau altul părinți, este de a ține pasul cu piticii noștri care, pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai ageri, mai isteți, mai abili. Și cum timpul nu trece în favoarea noastă, începem să ne întrebăm dacă putem fi la înălțimea așteptărilor.

Fi-miu e încă grădinar, dar aud scenarii horror de la prietenii mai grăbiți în ale maternității. Fracții în clasa a doua, probleme de logică avansată, matematică la nivel olimpic. Culmea e că e groasă și pentru ăia care dădeau pe la școală, printre care se numără umil și degeaba și subsemnatul. Pentru mine, deocamdata, nu e motiv de stres, totdeauna mi-au plăcut chestiile care te solicită intelectual și creativ, ținându-mi într-o oarecare măsură creierul în priză.

Pentru mine, alele sunt necunoscutele în ecuația educațională ce îmi dau motive de introspecție. Noi, părinții, până când copiii noștri se coc puțin, suntem idolii lor. Suntem uriașii care îi iubim și avem grijă de ei. Ca noi vor să fie când vor ajunge și ei uriași la rândul lor. Cât sunt mici, majoritatea își doresc asta, după care spiritele rebele încearcă să sară cât mai departe de trunchi. Totuși, talentul se transmite peste generații, existând altfel meserii din tată în fiu. Muzicieni, doctori, polițiști, mineri, ciobani…

Judecând după crăcile din arborele nostru, fi-miu ar avea toate șansele să fie inginer. O să fiu sincer cu el. Și cu voi. Decât o diplomă cu cap mai bine o meserie cu suflet. Pentru că, vedeți voi, cu riscul de a fi interpretat tendențios, meseria este ca un soț/soție la care, dacă toate celelalte fantezii au eșuat, ai la ce să te întorci. Un doctor rămâne doctor și poate fi din nou doctor după ce combinațiile proaste cu terenuri i-au picat. Un avocat (sic!) poate fi din nou avocat după ce business-ul în care s-a aventurat aiurea l-a adus în sapă de lemn. Vechiul meu prieten poate orcând doar să tatueze dacă toate nebuniile din cap nu-i ies pe plus. Sau alt vechi prieten poate lua oricând din nou în mână o cameră, dacă vremurile îi sunt potrivnice.

Am ajuns pe câmpii. Revin. Îngrijorarea mea nu e că nu sunt un model de urmat pentru fi-miu, ci că n-o să-i pot da răspunsurile necesare, atunci când vremea va veni. Și nu e vorba nici de regula de trei simplă nici de chestii filosofice, ci de răspunsuri concrete. Ce să fac, pe unde s-o iau, cum s-o apuc…

Și cum în ultima (bună) bucată de vreme, numai căi demne de urmat nu am găsit, am constatat cu bucurie că, de fapt, îi fac un serviciu lui fi-miu. Când o să mă întrebe, o să știu să-i spun ce să NU facă, nu din cărți sau din auzite, ci din pragul de sus. Și se pare că mă pricep din ce în ce mai bine la asta, expertiza în așa nu capătă pe zi ce trece noi și noi valențe.

Și nu e doar în mintea mea, chiar e o metodă didactică. Merg în prezent la un curs în care ni s-a spus că nu o să fim învățați cum să facem un anume lucru, ci vom învăța 1000 de feluri de a face greșit lucrul respectiv. Deci, n-am descoperit eu apa cu zahăr dar măcar am o confirmare. Așadar, așa nu, funcționează.

Să fie clar, nu sunt negativist și nu-mi plac negativiștii. Dar, atâta vreme cât în răspunsurile vieții nu le afli cu regula de trei simplă, îmi rezerv dreptul să joc la două capete. Descopăr cât mai multe așa nu-uri, pentru că, dacă nu mă lovesc din greșeală de vreun așa da, măcar am material didactic pentru fi-miu.

Nu?