Moartea Pasiunii

Mi-a murit Mac-ul și odată cu el și pofta de scris. Apoi a înviat Mac-ul. Și pofta, așa că acum scriu iar. În cinstea Mac-ului meu și fără nicio legătură cu el, azi am să abordez o temă aparte. Voi vorbi despre moarte.

Brrr! Ce subiect macabru pentru o noapte de început de an la -10 grade. Liniștiți-vă, n-o să fiu morbid, o să privesc moartea din alt unghi. Să începem cu moartea clinică. Fără a intra în detalii, în moarte clinică, mintea încă trăiește iar corpul e mort. E un fenomen reversibil care durează foarte puțin, de ordinul minutelor. Altfel, pe lângă corp, pleacă și mintea. Ireversibil.

Dar dacă v-aș spune că există moarte clinică pe dos? Un fel de viață clinică, în care corpul trăiește dar mintea e moartă de mult. Viața clinică durează foarte mult, de ordinul anilor și de cele mai multe ori se încheie odată cu moartea fizică. Din fericire, procesul poate fi reversibil. Să detaliez.

Cănd moare o persoană? Când nu mai respiră? Medical da, spiritual nu. Nu mori atunci când nu mai respiri, ci când nu mai inspiri. Când nu mai inspiri pe alții, când nu mai inspiri și nu te mai inspiră nimic. Când nu îți mai trăiești viața, ci viața te trăiește pe tine.

Mintea nu moare atunci când nu își mai poate aduce aminte, ci atunci când nu-i mai poți crea amintiri. Cred că trăiești atâta vreme cât poți crea amintiri care să fie gustate cu haz sau amărăciune la un pahar cu apropiații. Dacă amintirile astea se rezumă la perioada copilăriei, atât ai trăit. Apoi ai întrat în viața clinică.

Viața asta clinică este de fapt moartea spiritului. Poate interveni la orice vârstă dar, după cum spuneam, este reversibilă. Spiritul poate reînvia oricând. La fel ca Mac-ul meu. Problema mai delicată este că, spre deosebire de moarte, viața clinică e parșivă. Se poate declanșa fără să-ți dai seama. Crezi că așa e normal să fie. Ți-ai trăit traiul, ai spus ce-ai avut de spus. E o altă etapă a existenței tale în care nu mai lansezi vapoare în ocean ci bărcuțe în cadă.

Dar nu e așa. Atâta vreme cât nu te lași încălecat, viața clinică nu te poate păcăli și nu se poate instala. Cu cât trăiești mai intens cu atât îți creezi anticorpii necesari pentru a se lupta cu ea.

Așa că la primele semne de rutină, de teamă de nou, de frică de schimbare, de plafonare, de cine mă vrea mă place așa, de mai bine stau în casă decât să ies afară, de las-o mă că merge și așa, de mai bine mă duc tot acolo că măcar știu cum e, de nu mă alege nimeni, de servici casă servici cu o săptămână la mare și un teambuilding la munte după care iar servici casă servici, și mai ales atunci când îți planifici minuțios viața și nu o lași să curgă – FUGI! Scutură-te, dă-te de trei ori peste cap, mănâncă niște jeratic, fă ceva. Numai să nu stai, că vine viața clinică peste tine, îți pune zăbală în gură și ochelari de cal la ochi și greu mai scapi de ele.