Am promis că nu mai scriu trist și vreau să mă țin de cuvânt. Azi m-a lovit nostalgia copilăriei așa că o să fac un efort suplimentar să nu alunec melodramatic. Mă gândeam cu profund regret că mi-a dispărut magia. A dispărut, cel puțin la mine, pofta aia nebună de a afla, a cunoaște, a experimenta, a trăi. Deși atunci habar n-aveam de ce mi-era poftă. Era vârsta tuturor posibilităților, în mintea mea puteam fi orice. Doctor, președinte, gunoier, riveran (mi se păreau cei mai jmecheri, toată lumea avea interzis cu excepția riveranilor).
În mintea mea știam că dacă vrei ceva din lumea asta și te strădui îndeajuns, îl poți avea, îl poți face. Orice. Bine, ceva în limita bunului simț și a legilor fizicii, deși Tom și Jerry încercau să-mi demonstreze contrariul. Știam că nu-s pe bune, nu trăiam într-o lume a mea, cum își lasă mulți părinți copiii să derapeze printre roboți, cavaleri stelari, dinozauri mecanici și alte bazaconii. Îmi știam lungul nasului și nu trăiam o realitate paralelă.
Dar lumea în care trăiam avea o magie aparte, pe care o trăiam și nu încercam să o înțeleg. Pe măsură ce am crescut, magia s-a curățat foaie cu foaie, ca o ceapă. Pe măsură ce trece timpul, cunoaștem din ce în ce mai multe și ne bucurăm din ce în ce mai puțin. Ne grăbim să analizăm tot ce se întâmplă în jurul nostru, să etichetăm și să trimitem în sertărașe. Este modul nostru de a înțelege lumea. Dar asta lasă puțin spre deloc spațiu de manevră în afara sertărașelor. Ce nu putem băga în sertărașe nu există, și credeți-mă, magia este în afara lor.
Vorbeam zilele trecute despre regizorul care nu se poate bucura ca un „civil” de un film. Știe cum a fost turnat, unghiuri, lumini, scene, umbre. El privește filmul ca un creator, eu trăiesc filmul ca un personaj. Cu cât știi mai multe despre un anume lucru, cu atât te poate surprinde mai puțin. Mintea rațională nu permite lucrurilor extraordinare să se întâmple.
Eu chiar credeam că Bruce Lee poate cafti 20 de cefe late dintr-un foc. Asta până să fac niște karate și să-mi dau seama că nu-i ca-n filme. Credeam că Winnetou poate mătrăși câte fețe palide vrea el, credeam că poți fii Căpitan la 15 ani, credeam că 3 muschetari pot ține piept unei armate. Bine, credeam și că binele învinge mereu, că valoarea învinge jmecheria, că dacă ai carte ai parte. Din păcate niciuna din credințele mele de mai sus nu a trecut proba timpului.
Și astfel, zi de zi, se ofilește și mai cade câte o foaie de ceapă. Norocul meu că m-am născut, și m-au ajutat cei din jurul meu să cultiv, o ceapă foarte mare. Altfel ajungeam la cotor de mult.
Sa nu mai permitem copiilor sa se maturizeze.Devin rationali,lucizi si ,implicit,tristi.Da, viata nu este totdeauna dreapta, curata , frumoasa .Dar sunt atatea lucruri frumoase in jur , atatia oameni frumosi ,atatia copaci cu floo( !), atatea posibilitati fericite pe care ti le-ar oferi ziua de maine ca foile de ceapa uscate care cad, sunt mereu inlocuite de altele maiproapete si mai rezistente. Imposibil sa nu fi simtit asta …
Este cel mai reuşit text al tău de până acum. Dacă ai ajuns să poţi scrie aşa ceva, atât de bine, atât de profund şi atât de vibrant în conştiinţa aceluia care te citeşte, eu zic că trebuie să îţi pui deja întrebarea dacă nu cumva ţi-ai găsit adevărata vocaţie. Dacă nu reflectezi la asta şi dacă nu vei lua o decizie, măcar promite-mi că vei ţine minte că eu am fost aceea care te-am impulsionat.