Pledoaria paternității

Azi e 28 Februarie. E o zi specială. Astăzi Alex (Biliboi, Gogonel, Minunatu, Spectaculosu, Magneticu…fi-miu) face 2 ani 4 luni și 13 zile. Ce poate fi mai special de atât? Și 14 zile? Și 15 zile? Tocmai ăsta e schepsisu’. De 2 ani, 4 luni și 13 zile TOATE zilele mele sunt speciale.

N-am de gând să scriu (iar) ceva melancolic și siropos. Vreau să fiu cât se poate de cerebral, vertical și rectiliniu într-o ipostază în care am început să-mi fac rodajul, ipostază în care nu cu mult timp înainte, nu mă vedeam sub nicio formă. Cea de tătic.

E, cum e Burcescule să fii tătic? Tu ăla infantil cu avioane în cap, care nu faci nimic la timpul lui? Cum e să fii ”copil cu copil”?  E minunat. Din ce în ce mai minunat. E puțin ciudat la început pentru că esti teleportat în altă lume în care n-ai uneltele potrivite. Sau dacă le ai, nu știi să le folosești. Și până la urmă, oricât de bine le-ai folosi mogâldeața tot urlă până se prunifică la față.

Asta e partea mai puțin plăcută a paternității dar nu durează mult. Bine, el urlă în continuare, doar că te obișnuiești tu cu ideea. Apoi începi să vezi că mogâldeața nu este numai un bibelou urât mirositor dotat cu sirenă nocturnă. Începe să aibă reacții, începe să se miște, începe să zâmbească, să scoată mai mult de două vocale prelungite o și a.

Cu alte cuvinte începe partea cu adevărat frumoasă. Pentru că cine zice că prima lună a fost o încântare ori minte ori are bonă filipineză. Cine nu se gândește măcar o dată în prima lună dacă la maternitate nu era vreun anunț cu ”Mulțumit sau vă dăm banii înapoi”… Lasă banii, luați-vă înapoi produsul, nu vedeți că n-are buton de on/off și cu siguranță e și spart pe undeva. Luați-l, reparati-l și ne sunați când știe să își spele singur hainele. În liniște.

Din păcate maternitatea de la care l-am achiziționat nu avea politică de retur, așa ca a trebuit să ne descurcăm cu el cum am putut. Dar stai, atricolul se numește pledoaria paternității. Adică haideți să îngroșăm gașca de tătici, nu hai să-i punem pe fugă pe cei care erau în dubii.

Relaxați-vă! Prima lună trece repede (oarecum). Goarna se mai estompează, noaptea redevine fiefu(țul) somnului. Începi să înțelegi despre ce e vorba. De-abia acum începe magia. E ceva mai presus de cuvinte, se trezesc în tine niște sentimente pe care habar n-aveai că le ai, care te împing să faci niște lucruri pe care habar n-aveai că ești în stare să le faci.

Vine apoi momentul în care auzi prima oară ”tati”. În cazul meu tatiiiiii. Și tatiiiii am rămas și acum. Este greu de explicat ce simți până nu simți. Așa cum mai spuneam că noi bărbații suntem programați genetic să ”apreciem” cracii gagicilor, tot așa, noi tăticii ne topim după mogâldețele inerte care mai apoi devin târâtoare și mai apoi umblătoare. Dar vezi, ca să apreciezi cracii, trebuie să fii bărbat, iar ca să apreciezi mogâldețele trebuie să fii tătic. E un prag care trebuie depășit.

Când eram mic, Cătălin Armeanu (pe care îl salut de la distanță) îmi arăta pe stradă craci frumoși. Eu habar n-aveam care erau frumoși și care nu, dar eram de acord cu el, ca să nu pic de fraier. Așa că nici azi pot condamna, și îi înțeleg pe cei care nu se topesc la zâmbetul de mogâldeață și așteaptă ”momentul potrivit” pentru a face pasul. Nu știu ce-i aia. Din punct de vedere patern sunt încă virgini.

Aș fi tentat să închei cu un sfat. Dar nu o fac, pentru că cel mai bun sfat este să nu dai sfaturi. O să închei acest articol special început iarna(28 Feb) și terminat primăvara(1 Mar) spunându-vă ce reprezintă pentru mine Alex(Biliboi, Gogonel, Minunatu, Spectaculosu, Magneticu…fi-miu). El este busola mea, dar nu este o busolă obișnuită la fel cum nici azi, nu este o zi întâmplătoare. Alex o busolă cu totul și cu totul specială, pentru că nu îmi arată nordul, îmi arată mereu direcția corectă.