Da, știu, a trecut o grămadă de vreme de când am lăsat burcescu.ro de izbeliște. Pentru cine i-a simțit lipsa, am o veste cu potențial. Am revenit. Iar.
Un înțelept a spus odată că pentru ca un lucru să înceapă, un alt lucru trebuie să se termine. Tind să-i dau dreptate. Pe de altă parte personajul colectiv Murphy spune că pentru a curăța ceva trebuie să murdărești altceva, dar poți murdări totul fără să cureți nimic. El are și mai mare dreptate. Eu mă gândeam la o combinată de două luată câte una (din cele două) și anume că, ok, pentru a începe ceva trebuie să termini altceva, dar poți să le începi pe toate fără să termini nimic.
Filozofez acum la lumina monitorului, în seara în care am mai încheiat un capitol. Azi a mai apărut un inel pe trunchiul patinoarului și, implicit, nici trunchiul meu nu a rămas nemarcat. Mă uit la cele 8 inele care mi-au apărut din 2005 și până acum. Nostalgic? Melancolic? Trist? N-aș putea să-mi definesc exact starea din acest moment. Știu doar că deși am avut parte de o porție generoasă de sfârșituri în viața mea, tot nu reușesc să le depășesc cu ușurință. Ar fi trebuit să am experiență, de 8 ani se tot termină iar și iar. În fiecare început de primăvară pun punct pentru ca, mai apoi la sfârșit de toamnă să adaug o virgulă.
Voi mai adăuga o altă virgulă la toamnă? Nu știu. Niciodată n-am știut. Doar punctul e sigur, virgula e facultativă. Repulsia mea pentru puncte vine probabil din copilărie. Când un tovarăș de joacă pleca din cartier, ne promitea că nimic nu se va schimba. Spunea să nu fim triști pentru că va veni în continuare să se joace cu noi. Dar și noi, și el știam că lucrul ăsta nu se va întâmpla. Își va găsi alți tovarăși de joacă și viața își va urma cursul. Bine, bine, dar asta nu mă face cu nimic mai special. Cui îi plac finalurile, despărțirile, punctele?
Cu toate astea, dacă am rămâne ancorați în trecut, n-am putea progresa. Dacă cineva nu se sătura să stea la lumina felinarului azi nu aveam curent electric, dacă strămoșii noștri nu inventau roata și azi am fi mers pe jos. Bine, dacă n-o inventau strămoșii noștri o inventau strămoșii altora dar nu despre asta e vorba.
În ceea ce mă privește pe mine, oare căldurica felinarului mă împiedică să văd lumina becului? Oare obsesia mea pentru virgule mă face să văd cum îmi cresc noi și noi inele pe trunchi în timp ce mă învârtesc asimptotic în jurul cozii? Sau să fie doar impotența fiziologică de a-mi trage singur un șut în fund, privându-mă astfel de un binemeritat pas înainte?
E clar. Sunt nostalgic, melancolic și trist. Da-mi trece. Data viitoare promit să bârfesc mai spumos. Vine vine primăvaraaaa….
Fiecare zi , fiecare anotimp , fiecare inel are partea lui de frumusete si de promisiune , Trebuie sa fii atent sa le prinzi si sa te bucuri de ele. Sunt convinsa ca acestui inel ai sa-i montezi un diamant .
…pentru toate exista un punct din pacate… si eu am fost foarte trista cand am terminat proiectul la patinoar si a trebuit sa pun un punct undeva in viata mea dar stiam ca exista un nou inceput. Mergem inainte, nu-i asa? Tu nu esti omul care sa fii prieten see you negatia!;) Multumesc mult pentru tot! 😉
astenia de primavara.
Ce e ala inel pe patinoar, fratioare? Ca eu nu stiu sa merg pe patine, deci nu merg la patinoar… Deci? Ca nu inteleg melancolia… 🙂
Nu e melancolie, e metafora. Stii ca se zice ca poti afla varsta unui copac numarand inelele(cercurile concentrice) din trunchi. Din pacate iti dai seama de asta doar dupa ce il tai. Si de aici alta melancolie 🙂