De dragul aparențelor

De câte ori ați fost atrași de formă și dezamăgiți de conținut? De câte ori marfa nu corespundea ambalajului? Câți leoparzi ați văzut dincolo de gard? Eu, mulți. Zilnic. Doar sunt industrii întregi bazate pe vanitatea și supeficialitatea noastră.

Am fost zilele astea într-un magazin sportiv, loc de care nu sunt deloc străin (ba din contră, fiecare cu păsărelele lui). Structura unui astfel de magazin este simplă. Așa cum supermarketurile au food și non-food, magazinele sportive au îmbrăcăminte sport și aparate de făcut sport. Ghiciți unde e mereu lume și unde nu.

Deci, majoritatea covârșitoare a celor care intră într-un magazin sportiv sunt interesați de ce-și pun pe trup să arate mai bine și nu cum să-și facă trupul să arate mai bine. Suntem chiar atât de îngropați în aparențe? Contează chiar atât de mult ambalajul? Suntem atât de ușor de păcălit? Suntem chiar atât de naivi?

Acum intervine clișeul cu frumusețea interioară. Să fim serioși. Trebuie cumva să mă atragă interiorul ăla, ca să mă facă să-i văd frumusețea. Câți dintre voi ar râvni la o Dacie 1300 toamna model Remat, doar pentru că are un motor puternic? Cine și-ar cumpăra o pereche de pantaloni hidoși, doar pentru că se simte bine în ei? Cine ar mânca ceva care arată groaznic și pute infernal, doar pentru că are un gust bun?

Suntem chiar atât de fascinați de ambalaj? Judecăm, etichetăm și suntem sclavii aparențelor. Ce-ar putea pe mine să mă facă să ridic capota la Dacia aia ponosită? Ce m-ar împinge să iau hidoșii cu mine în cabina de probă? De ce-aș gusta grozăvia?

Sincer nu știu. Poate, puterea exemplului să mă salveze. Pentru că am trăit de curând câteva mici experiențe care mi-au cam dereglat sistemul de etichetare.

Prima. În parc cu fi-miu. Lângă noi doi băieți, unul cumințel, respectuos, bine îmbrăcat, ochelarist și celălalt golănaș, vulgar, manelist, nu tocmai genul de puști pe care mi l-aș dori în gașcă. Ce ați gândi despre părinții lor? Așa tată așa fiu? Așchie, săritură, trunchi? Neah! Exact pe dos. S-a nimerit să-l cunosc pe tatăl ochelaristului. E de 15 ani brancardier în spitalul în care tatăl vulgărașului e doctor. Jap, mi-am luat-o! 1-0 pentru ei.

A doua. La joacă cu fi-miu în față la mall (e un loc îngrădit, numai bun de alergare haotică). Se apropie o fetița mică, singură, dubioasă. Vrea să se joace și ea cu noi. Copil al străzii amărât, în mărinimia-mi l-am lăsat să ni se alăture. Cu aceeași compasiune i-am dăruit la despărțire un pachet de biscuiți. Na, spune bogdaproste! Ia pachetul și fuge. Aha, deci asta urmărea. Neah! Mi-am luat-o din nou. S-a dus glonț cu pachetul de biscuiți la părinții care stăteau la terasă și care o dojeneau acum că a acceptat daruri de la un străin. Am zâmbit, mi-am cerut scuze și i-am asigurat că biscuiții sunt originali. 2-0 pentru ei.

Ultima. Dar cu siguranță nu cea din urmă. Cu fi-miu la plimbare, eu pe jos și el călare…pe trotopârțetă (da, știu, se întâmplă multe când sunt cu el; poate pentru că sunt mai atent?) În dreptul ghenei, un bătrânel își făcea de lucru în spatele pubelelor. Ce putea face acolo? Un căutător prin gunoaie? Neah! Greșit din nou. Omul era acolo pentu a salva un pui de pasăre, care căzuse din cuibul făcut sub acoperișul ghenei. Am dat din cap și am zâmbit amar. E deja 3-0 pentru ei, scor de neprezentare.

Ce-am învățat din înfrângerea-mi usturătoare? Sincer, mi-aș fi dorit acum să zic că mi-am concediat mașina de etichetat. Dar nu pot. Aș fi vrut să zic că ”aș putea să mă las oricând”. Dar nu mă mint. Pot însă să spun că știu că problema e la mine în ogradă și că mă lupt cu ea. Și chiar o fac. Încerc să nu judec pe nimeni. Încerc să nu judec. Încerc să nu! Voi?