Ieri am fost la pescuit în scop pur recreativ. Am renunțat de mult la conceptul „mâncăm ce prindem” din rațiuni nutriționale. Cu siguranță peștii și-au dezvoltat un abil sistem anti-undiță. Probabil dau flash-uri peștilor de pe contrasens, sau comunică într-un dialect peștesc străin mie. Încet dar sigur am ajuns campion la bagat momeala și scos acul. Gol, de cele mai multe ori.
Dar nu despre tehnica eschivării peștilor e vorba. E vorba de băgat și scos. Cu alte cuvinte, al cui e peștele, al ăluia care bagă undița în apă (o pregătește, o măsoară, bagă momeala, face setările de adâncime, aruncă în cel mai momit loc) sau al ăluia care-l scoate (ridică bățul și hopa peștele)? Da, ai ghicit, eu am bagat undița dar aici discutăm de principii.
Păi e corect? Adică se chinuie părinții, nasc fata, o cresc, o educă, își rup de la gură, o încalță, îi iau șorțuleț pepit, au grijă de odor ani de zile… până vine găliganu, maxim 2 săptămâni (am zis maxim, da!), hop-țop, „ești toată numai a mea…”. Și ea e de acord.
Sau Răducioiu (termen generic pentru toți pomanagii). Se chinuie băieții aia, aleargă de-și scuipa splinele, driblează, centrează, angajează și bam se lovește mingea de capul lui Pițurcă (vezi Răducioiu) și uite cine rămâne în istorie ca mare marcator.
Ca să nu-mi aduc aminte de toreador sau de vânătorul marca Țiriac…
Așa să fie și cu peștele MEU?
Pestele nu este nici al celui ce l-a momit, nici al urmasilor tai, nici al celui ce l-a scos. Pestele este al apei si inteleg ca acolo s-a si intors! :))
Bine, daca reducem la esente, toate sunt ale lui Doamne Doamne, si pestele si apa si odoru si bivolu si gonacu…
Depinde cat de adanc vrei sa ajungi. Eu tinteam ceva mai la luciu apei.