Azi am avut program sportiv în parc cu fi-miu. Am primit amândoi o lecție. Mai mult eu. Să vă explic.
Plecăm toți trei în Herăstrău, unde urma să ne vedem cu alți trei, cu aceleași aspirații. Să ne învățăm puradeii să meargă cu bicicleta, fără roțile ajutătoare. Acum la rece am puterea să recunosc: nu-l credeam pe fi-miu în stare de performața asta, după eșecurile lamentabile de alaltăieri. Așa că azi, înainte de a ajunge, eram oarecum resemnat și împăcat cu ideea că e încă prea mic pentru o treabă așa serioasă.
Am ajuns în parc, cu roțile ajutătoare prinse strâns și cu aparatul foto de gât, pregătit pentru o plimbare la pas. În schimb acolo perspectiva urma să se schimbe treptat. Celălalt tătic era extrem de determinat în a-și învăța băiatul să meargă pe două roți. Și avea și de ce, fiind un profesionist în domeniul bicicletelor. În acest sens, a adoptat metoda spartană – roțile ajutătoare la gunoi. Mergi pe două roți sau deloc.
Eforturile lui păreau zadarnice. Puștiul nu vrea să meargă sub nicio formă. Ba chiar îi aplica niște corecții fizice bicicletei, sub privirile paternale disperate. Eu eram calm, admiram natura, pozam o veveriță (la propriu, nu vă gândiți la prostii, eram cu copiii), eram resemnat. Dacă el nu reușește, eu nici n-am de gând să mai încerc.
Când, deodată vine minunea! Intervine mămica, trage puștiul deoparte, îi șoptește formula magică la ureche, și puștiul se transformă instant din frustrat în motivat. Cinci minute mai târziu, pedala de parcă s-ar fi născut pe bicicletă.
Acum frustratul eram eu. Adică cum, el da și al meu nu? Și dă și luptă. Fi-miu, la fel de moacă. Nu și nu, sub nicio formă. L-am luat cu hai, cu ăla poate și tu nu, ăla merge mai repede, n-o să-l mai prinzi, n-o să se mai joace cu tine că el pedalează, tu ai bicicletă de bebeluș… Nimic. Metoda mea a avut zero efecte. Ba din contră. M-am relaxat. Fiecare cu ritmul lui, doar n-o să se ducă la agățat cu roți ajutătoare! O să-i cadă o dată și o dată. Înainte de dinții de lapte, sper.
Apoi, a doua minune! Îl trage de data asta mă-sa deoparte, îi șoptește și lui formula magică și uite-l pe fi-miu motivat să se lepede de roțile ajutătoare de trei ori până cântă cocoșii. Și la el după cinci, hai zece minute, bicicleta cu două roți a devenit o prelungire a picioarelor.
Morala? Tăticii au plecat transpirați dar mândri de realizările progeniturilor, mămicile mai puțin transpirate dar la fel de mândre că au știut formula magică, iar puștii veseli cum sunt mereu, indiferent de situație. În plus eu am plecat cu niște lecții bonus. Aia că fără motivația corectă nici iarba nu crește. Ailaltă că spartanii nu au trecut proba timpului. Și cea din urmă, că deși bărbații nu reușesc să înțeleagă femeile, copiii o fac.
Mai e ceva de zis?