Postul despre nimic

Da, știu. Nu am mai scris de ceva vreme. Nu de lene, nici din lipsă de timp. Pur și simplu traversez o etapă mai opacă și nu vreau să scriu trist. De aia îmi place să mă uit la comedii stupide. E destul de gri în jur ca să-mi umplu existența cu drama fictivă a altora. La fel și cu scrisul. Mai bine citesc un banc cu blonde decât un blog lacrimogen. Deși îmi deconspiră starea de spirit, blogul ăsta nu e paratrăznetul sufletului meu. E doar o unealtă de divertisment iar introducerea asta nu e o scuză subtilă. Pur și simplu mi-e ciudă că nu pot fi atât de haios în scris pe cât mi-aș dori și cum uneori chiar reușesc să fiu.

Am scris multe posturi zilele și săptămânile astea. Dar doar în minte. Toate subiectele patetic de triste. De ce îmbătrânim? De ce devenim din ce în ce mai puțin interesanți? De ce au agramații succes? De ce totul se termină? De ce nu suntem capabili să apreciem ceva decât dacă e rar, scump sau nu mai e? De ce contează mai mult ce cred alții decât ce știu eu? De ce viața n-are buton de pauză? De ce suntem mai drăguți cu străinii decât cu apropiații? Și câte și mai câte. Merită vreunul să vadă „tiparul”? Neah!

Mă gândeam că dacă nu s-o prăbuși Internetul o să mă citească fi-miu când o să ajungă la vârsta la care o să poată înțelege ce aștern eu pe aici. Și atunci ce-o să zică? „Ce nașpa-i viața, uite și tata zice la fel.” Și nu e așa. Viața nu e nașpa. Chiar nu e. Sunt momente nașpa, situații nașpa, mă hazardez să zic și persoane nașpa deși nimeni nu e nașpa pur sânge. Dar când timpul trece, iar perspectiva asupra lucrurilor începe să capete profunzime și să se estompeze mixul de sentimente, îți dai seama că infarctul ăla prin care ai trecut te-a învățat să te lași de fumat și să mănânci sănătos. Concedierea aia ți-a dat timp să petreci alături de familie. Despărțirea aia ți-a dat șansa să cunoști pe cineva care te merită cu adevărat.

Dar trebuie să treacă un timp ca să-ți dai seama de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Poate nu-ți dai seama deloc și atunci se întâmplă iar și iar, până te prinzi. Timp e suficient.

Fac ce fac și iar devin serios. În loc să bag o caterincă de Bianca Dragușanu, de slangul de sală care mă amuză zilnic, de măcelarii limbii române, de prostia dureros de amuzantă a multor umbritori de pământ. Vedeți, viața ar fi mai însorită dacă n-am mai picta-o în gri. Și dacă nu i-am lăsa nici pe alții să ne mânjească cu vopseaua lor.

De la mine nu mai vedeți gri. Jur pe diluant!