Nu-mi plac sfârșiturile! Dar asta nu face din mine un tip special. Nici semenii mei, în condiții normale, nu pot iubi despărțirea, sfârșitul, ruptura, finalul, moartea. Cu ce mă deosebesc eu de ceilalți, cu ce ies eu din plutonul fruntaș, este că mie nu-mi place nici mijlocul, miezul, toiul, desfășurarea…
Îmi plac doar începuturile. Îmi place să plutesc în norul pufos de potențialitate pe care mi-l oferă un început de drum. Este momentul în care nimic nu s-a întâmplat încă, dar există posibilitatea ca ceva magic să apară. Este momentul când desfășurarea ulterioară se petrece doar în imaginația mea. Este momentul când lama rece a realității nu mi-a străpuns încă norișorul pufos.
Din acest motiv iubesc diminețile, copiii, mugurii, bobocii, hârtia goală, tabla proaspăt ștearsă, pagina albă de word cu un cursor blincănind stânga sus, prima zăpadă, drumul dinspre București, primul pas pe nisip, prima baie, prima…primul…
Într-o melodie de-a Paraziților, Andrei Gheorghe spunea că România este țara în care nimic nu se termină niciodată. Evident că este cu totul alt context și au altă direcție spusele mult prea contoversatului personaj. Eu desprind ce-mi convine. Probabil că din această cauză m-am născut aici, în țara începutului răsare.
Pentru că și în istoria țării, tot începutul este cel mai glorios. În afară de daci și de câteva răbufniri ulterioare de orgoliu ale nației române, nu prea avem cu ce să ne mândrim. Ne-au cam tras-o toți, pe unde au apucat și noi ne-am plecat pe rând, la toate stăpânirile, cu largul concurs al celor care ne-au condus. E adevărat că trestia nu se rupe când bate vântul, dar nici capul drept nu-l poate ține.
Să revenim în prezent. Frumusețea e că fiecare azi poate fi un nou început. Fiecare dimineață poate fi o nouă speranță. Din păcate însă, niciodată nu rămâne dimineață toată ziua. Vine prânzul, vine seara și totul e din ce în ce mai palpabil și din ce în ce mai puțin potențial. Vine lama aia de care vă ziceam la început și zice ”cioc cioc, trezește-te sau te înțep”.
Sau poate că investesc prea mult în dimineață. Poate sunt asemenea războinicului care se antrenează asiduu pentru marea confrunare, pentru marea vitejie, marile fapte de arme…dar inamicul nu apare, așa că pune de-o șeptică cu camarazii în tranșee. Las’ că mâine dimineață o să mă pregătesc iar. Poate apare.
Și azi așa, mâine așa, viața mea trece navigând prin dimineați perfecte. Așa că dacă vreți să mă găsiți în formă, căutați-mă înainte să ajungă soarele de trei sulițe pe cer. Altfel riscați să suportați mediocritatea-mi.
Bună dimineața!
O sa te sunam pe la 5 am. La ora aia cred ca pentru tine e deja amiaza… 🙂 acolo cu istoria…e buna chestia cu dacii, da’ sunt unii care zic ca ne-am tras mai dinspre pecenegi sau cumani…stai sa-l dezgroape astia pe Mircea cel Batran!