Ziceam în prima parte a episodului Europa Park că m-am lăbărțat cu ghidul și am relatat reportericește. Așa că azi, în partea a doua, o să fiu mai succint dar mai puțin tehnic și o să vă povestesc dincolo de sfaturi, înălțimi și forțe G, cum m-am simțit (aș putea zice ne-am, dar vorbesc în nume propriu) în Europa Park.
O mică paranteză pentru a seta corect așteptările. Spuneam că sunt un nebun ponderat, nebun că-mi place să mă dau în spectacol, ponderat că am rău de înălțime. Așa că în parcul de distracții, dă-mă de toți pereții dar nu mă urca la cucurigu că nu-mi place. Asta nu înseamnă că nu mă dau. Doar că mă cac pe mine în alea înalte, la care de departe cea mai grea parte e urcarea. Că după ce se pune în mișcare, nu mai ai timp să te gândești la nimic. Dar cât timp urcă măgăoaia încet clic clic clic clic… creierul meu are timp de tot felul de scenarii: șuruburile nu sunt strânse, pilonul nu e bine înfipt, roata cedează, o ia cu spatele, vine cutremur, pană de curent, ne răpesc extratereștri, câștigă Simion alegerile, deci doar scenarii apocaliptice. După ce pornește la vale, creierul se bucură doar de adrenalină.
Gata paranteza. Încep. Înainte de a pleca, primesc sfaturi de la un prieten care s-a întors recent din Europa Park, cam aceleași sfaturi pe care vi le-am dat și eu în episodul trecut. Două zile, ia-ți apă, rucsac mic cu una alta că nu prea ai unde să-l lași, Voltron dar ce am reținut, la deschidere dimineață, după intrare prima pe dreapta, până apucă să se facă coadă.
Zis și făcut. Am intrat înainte de deschidere, dar care dreapta? Că erau o grămadă de drepte. Eu cu fiu-miu înainte și la dreapta, mă-sa dreapta mult. Acu, dacă stau bine să mă gândesc, am forțat puțin înaintele ăla, că la dreapta dreapta era fix Silver Star, ăla de peste 70 de metri ( adică un bloc cu vreo 25 de etaje). Am zis că mai bine îmi fac încălzirea undeva, nu mă arunc direct în gura leului.
Țâââr telefonul (de fapt bââââz ceasul, că nu suport să sune nimic, dar pentru formalitate, țâr telefonul):
– Haideți aici că vă țin loc, sunt doar câteva persoane.
Hai să mergem, tati, că a găsit mă-ta prima la dreapta. Nu trec 2 minute, țâââr din nou:
– Hai, mișcați-vă că am ajuns deja la intrare și pierd rândul
Fugi tati, ia-o după semne (erau peste tot) că vin și eu după tine.
-Sliver Star, ia-te după săgeți! Silver Star, i-am zis de 2 ori să nu existe dubii.
Eu n-am o problemă cu fugitul, dar am văzut-o ca pe o oportunitate să scap pentru moment de leu. Drept pentru care am luat-o agale și am găsit locul perfect de încălzire, o pistă de bob din zona Elveția. Fără coadă, primul în bob, dă-i bătaie. Am ajuns jos cu încălzirea făcută, gata să trag de fiare.
Ajung la Silver Star:
-Unde e băiatu’?
-Păi pe mine mă întrebi?
-Relax, i-am zis de 2 ori, Silver Star, ia-te după săgeți, Silver Star. Sigur e înăuntru.
E, lasă, poate nu l-a văzut când s-a urcat. Și stăm, și stăm, cică 20 de minute de așteptare, o fi înăuntru. După 25 de minute s-a instalat o ușoară panică, berbecu’ n-avea nici telefonul la el. După câteva minute, vine cu o mutriță d-aia de când era mic și mai are puțin să plângă.
– Te-ai gândit măcar vreo clipă să te întorci în locul în care ne-am despărțit? Am căutat tot parcul căcatul ăsta și nu l-am găsit!!!
Acu ce să zic, băiatul știa regula. Când te pierzi, te întorci la ultimul loc în care am fost împreună. Doar că doar el știa că s-a pierdut, eu eram convins că se distrează în rollercoaster. Cum să nu vezi săgețile? Hansel și Gretel s-au ghidat după firimituri și uite unde au ajuns, și tu nu vezi ditamai săgețile? A fost monologul meu interior, în exterior a fost
– Bine tati, hai fugi că se face coadă!
Deci, am început cu stângul. Părinte denaturat. Să nu iau eu în calcul ca fiu-miu nu crede în semne…
Ca să dreg busuiocul am zis că mă duc să țin loc la CanCan, ăla indoor, la care era deja ditamai coada. N-a fost cea mai bună alegere, am lăsat să treacă pe lângă mine șiruri întregi de pelerini. Și când a venit în sfârșit preopinentul am făcut și restul de 90% din coadă. M-am organizat bine.
Între timp, Raluca, care e spaima parcurilor de distracții, în sensul că dacă toată lumea ar fi ca ea, ar da faliment parcurile, s-a dus să ne țină loc la altă coadă. Doar că la asta erau culoare înguste pe care trebuia să le parcurgi ca să ajungi în față. Și ea era în față bine.
-Haideți odată că ajung sus
-Păi cum să dau toți oamenii ăștia la o parte ca să venim până acolo?
Haide, haide, io pardon, pardon, excuse me, my wife is in front… Cu unii a ținut mai mult, cu alții mai puțin, mă rog, am ajuns jenat la locul cu pricina unde am hotărât de comun acord că modul ăsta de ținut de coadă nu e sustenabil pe termen lung.
Drept pentru care am luat-o băbește. Fie am făcut rezervare online fie am stat ca muritorii la toată coada. Apropo de rezervare online, pe aplicație poți avea o singură rezervare activă. Vrei alta, o anulezi pe aia. Asta dacă nu ai mintea brici ca mine și trimiți toate biletele și celorlalți cu care ești, așa că toți trei puteam face câte trei rezervări. I-am făcut pe nemți, p-asta n-au văzut-o venind. M-am simțit hacker.
Hai că am zis că scriu mai puțin și iar fluviu. Una peste alta ne-am dat în toate drăciile, mi-am întors mațele, mi-am amestecat creierii, mi-am udat trupul, mi-am abuzat oasele. Cu mențiunea specială că Voltron mi-a dat de m-a julit pe creier. Jumătate de oră mi-a venit să vomit, apoi, ca un adult responsabil, când mi-am revenit, mi-am reamenajat organele interne și m-am mai dat de două ori.
La ăla cu apă normal că nu mergi ca fraierul ziua când e cald. Mergi înainte de închidere, când e deja răcorică și te uzi până la piele. Scoți tricoul și mergi dârdâind până la hotel în budigăi, că în Germania seara e umbră bine.
Cam asta a fost experiența din Europa Park. Nu-mi amintesc să mai fi fost ceva demn de lungit episodul ăsta, așa că încalec pe-o șa și spun Europa pa!
Urmează episodul Paris. Sava?