Azi o să fiu total nepopular pentru o parte a presei, mai ales pentru cei din clubul tinerilor radicali și liberi, pentru că o să mă aventurez să azvârl o vorbă politică. Da, despre alegerile tocmai încheiate.
Și pentru că îmi cunosc prea bine lungimea nasului, nu am nicio autoritate, credibilitate sau relevanță pentru a fi luat în serios atunci când scriu despre politic. Pe bune, nici eu nu mă iau în serios când vorbesc despre politic. Așa că o să comentez total irelevant și agasant cu accente de satiră pe alocuri.
Încep cu o nepopulară comparație. Prin anii 90 eram și eu adolescent spre tânăr radical. Un fel de hipster, doar că nu știam că mă cheamă așa. După lupte seculare, Ion Iliescu și ce era atunci PSD-ul de azi, au fost nimiciți de Convenția Democratică. Am fost în extaz, am ieșit la Universitate, ura, ura. Fix a doua zi, citesc un articol al lui Cristoiu în care, în loc să fie popular și să zică gata bă, am scăpat de ciuma roșie sau cum se numea ea pe atunci, s-a pișat efectiv contra vântului și a scris că om fi noi euforici, dar ăștia noi de la conducere n-o să poată face mare brânză.
L-am urât! Dacă îl vedeam în clipa aia, îl scuipam între ochi, și la gabaritul pe care îl avea Cristoiu atunci, nu-l puteam rata. Cum bă, tu care până acum jos Iliescu, jos securiștii, comuniștii și cine dracu mai era, și acum te iei de Emil și de cei jdă specialiști? Nemernicule care ești!
Fast forward 2020. PSD nu se dezminte. Rămân aceeași gașcă sinistră de hrăpăreți oribili pe care doar DNA-ul a reușit să-i mai răsfire. Există acum o nouă coaliție care vrea să-i scoată de la butoane și care câștigă tactic și emoțional luptă după luptă. Președinte, guvern, eurocucu și proaspeții aleși locali. Urmează parlamentarele și mai mult ca sigur lovitura de grație pentru PSD care n-o să mai aibă nici Parlamentul.
Deci, din Decembrie, o să răsuflăm ușurați. O să avem toate ouăle într-un coș, o să fie toate la noi în curte iar PSD afară în frig. Ah, îmi mai revine în minte acum o imagine. Cea a guvernului cu fundiță, pentru cine își mai amintește, cadoul de Crăciun pentru poporul român. Păcat că după ce am desfăcut fundița, înăuntru ce să vezi? Tot aia.
Bun, și ce-i cu toate astea? Vreau să fiu noul Cristoiu pentru un alt radical ca mine? Un arc peste timp? Nope! N-am calibrul domnului Cristoiu. Vreau doar să bag puțin bățul prin gard și să încerc să mă stropesc cât mai puțin când fac contra vântului.
Prima chestie. Istoria se repetă. Mai ales aia politică. La noi în țară, unde identitatea națională a oscilat de-a lungul timpului între mulți dar proști și proști dar mulți, există două forțe: PSD și restul, cu o mică abatere prin anii 2000 când PDL erau foarte aproape să le atace coroana de most hated. Le-a și ieșit pentru o perioadă. Deci, din 90 încoace, a fost vorba fie despre PSD, fie din contră.
Și lucrurile au decurs așa. PSD face belele din ce în ce mai mari până explodează mămăliga. Apoi vin ceilalți să pună mămăliga la foc mic. Am constatat însă că diferența e de timp. Când PSD face buba, pleacă vreo 4 ani. Când anti-PSD face buba, vine PSD-ul vreo 8. Că așa-i în tenis. Tinerii radicali și liberi devin tineri inerți și sictiriți când sunt dezamăgiți.
Ăsta e și „pericolul” acum. Am pus ghilimele pentru că, de fapt, nu e niciun pericol. E firescul vieții. Un ciclu natural. What comes up must go down. Și nu sunt un blazat sau vreun fatalist. Chiar îmi doresc noul București, noua Românie… la dracu, în 2020 n-avem centură sau autostradă pe care să ieși din țară. Și dus să fii.
Dar privesc lucrurile fără patimă și fără așteptări. Viața m-a învățat dur că dezamăgirile sunt direct proporționale cu așteptările. Așa că încerc să reduc așteptările la un minim acceptabil.
A doua chestie. Poporul român e obișnuit să dea vina pe ceva sau cineva când se împut lucrurile sau când nu merg conform așteptărilor. Aici este adevăratul pericol, fără ghilimele. Păi dacă din Decembrie o să le avem pe toate, cine dracu o să mai fie de vină? Pe ce sau cine se mai descarcă românul? Piedone mi se pare un catalizator prea mic pentru job-ul ăsta. E prea nișat. Nu poți să zici că țara merge prost pentru că nu-i apă caldă pe Făt Frumos colț cu Ileana Cosânzeana din Ferentari.
Și de aici pericolul. Cui mai zice românul fostul jos, actualul muie? Cine o să mai fie de vină că n-avem d-alea și d-alelalte, că e murdar, că plouă, că nu plouă? Spre cine vom direcționa urările de mame, gâți și morți? Cine o să mai fie ținta umorului fin din pancarte sau meme-uri? O să jucăm într-un film mut național, o să scriem hashtag zero sau #nimic într-o Piață a Victoriei fără glas? Sau o să începem să dăm vina unii pe alții sau, Doamne ferește, o să vedem că vina e a noastră? :O
Acum e bine, e cu euforie, cu ole ole, Ceaușescu nu mai e. Dar când om pune dopurile înapoi la șampanii, o să ne simțim ca atunci când câștigă meciul echipa favorită. Punem patimă, ne bucurăm dar după, vedem că victoria e doar a lor, noi n-avem nimic de câștigat și nu ne iese nimic la afacerea asta.
Sper doar să mă înșel. Amarnic. Peste 4 ani să circul pe noduri de autostrăzi admirând grădini suspendate. În rest, îmi doresc doar soare, ca să aibă Bucureștiul după ce să se învârtă.
Nu închei fără retoricul Call to Action. Tu cu ce ochi vezi noul București?