Cred, de fapt nu cred, sunt sigur că data trecută nu m-am făcut pe deplin înțeles. Vreau să spulber azi orice neînțelegere ar putea umbri relația dintre mine și România. Ne respectăm, ne tolerăm, avem un trecut împreună, dar dacă s-ar ivi o oportunitate cât de mică, am lua-o fiecare cu „grazie” pe drumul lui. No hard feelings!
Așa că după Italia care mi-a mers la suflet, a urmat Olanda. Poate că nu degeaba s-au succedat rapid două mari iubiri ale mele, două țări la care am visat încă de când erau inabordabile din spatele cortinei de fier. Despre Italia v-am spus deja că ai mei aveau prieteni acolo și a reprezentat primul meu contact cu aerul lumii civilizate.
Iar cu Olanda a fost altă poveste. 1988, Campionatul European de Fotbal, un an înainte să cadă Nea Nicu și odioasa. Școala Generală, ochii cât cepele pe bulgari, că oricum altceva nu aveai ce face. Anul ăla, Olanda a câștigat Campionatul cu cea mai frumoasă echipă națională pe care am văzut-o vreodată. Ok, poate eram copil ușor impresionabil, dar cine se putea pune cu Van Basten, Gullit, Rijkaard, Bosman, frații Koeman… Aveam cartonașe, abțibilduri sau cum se numesc, și alea cu olandezi erau cum sunt azi „legendarele”.
Atunci a stârnit și pasiunea mea secretă și nemărturisită pentru Olanda. Am încercat să aflu cât mai multe despre portocalele mecanice și chiar am aflat o grămadă de chestii care m-au fascinat. Până la limbă. Mi-am luat un dicționar olandez. Ceva teribil, chiar pentru vârsta aia la care am învățat engleza într-o săptămână. Glumesc. Puțin.
Am aflat că Olanda se cheamă Netherlands, regatul țărilor de jos. Adică e cumva sub nivelul mării, dar oamenii au făcut diguri și canale și au scos pământul din apă. Un fel de japonezi ai Europei, care stăpânesc natura la fel de miraculos. Am aflat cât de relaxați, de muncitori, de liberi și deschiși la minte sunt olandezii.
Repede înainte, peste 30 de ani mi-am văzut visul cu ochii. Dar ce sunt 30 de ani pentru spiritul meu universal? O bătaie de aripi de fluture. Oops! Am luat-o pe câmpii și n-am fumat… prea mult. Ce vreau să zic e că am ajuns să mai bifez un punct important din bucket list. Cum am văzut Olanda cu ochii de adult?
Așa cum mi-am imaginat-o cu ochii de copil. Doar că acum pot vorbi pragmatic. Nu fac comparații, că vă spuneam la început că ne tolerăm reciproc, în virtutea trecutului comun. Spun atât. Nu au munți, au mare unde nici rușii nu cred că fac baie, n-au aur, petrol sau alte resurse vitale. Sunt o mână de țară și dacă ziceți de colonii, ok, dar pe mare au ajuns acolo tot dintr-o mână de țară, doar că erau corăbieri pricepuți.
N-au nici cine știe ce relief, au în schimb apă căcălău, și de sus și de jos. În Amsterdam plouă la fiecare 10 minute și culmea, nu-și taie nimeni venele pe Facebook ca la case mioritice mai mari. Ce au în schimb?
Minte. Viziune. Libertate. Respect. Bun simț. Reguli. Diversitate. Și 7 benzi pe sens pe autostradă. Și bicicliști și transport în comun după care îți reglezi ceasul. Și arhitecturi mișto. Și lume multă, fericită și lipsită de griji.
Cam asta am văzut. Da, e scump, mâncarea nu e extraordinară, femeile nu-s cele mai frumoase și Van Basten s-a lăsat de fotbal. Dar per total a fost miraculos de aproape de viziune mea din copilărie.
Așa că închei, cum altfel, decât pe un ton miraculos de portocaliu. Astfel, nu e niciodată prea târziu să-ți îndeplinești un vis, care la un moment dat poate părea imposibil de realizat. Sper că n-am fost chiar atât de cheesy 🙂
Peace & Love!