Nu știu cum să încep articolul de azi. Am scris și am șters de prea multe ori. Vreau să scriu despre subiectul de săptămâna trecută care m-a afectat major. A înăbușit și ultima fărâmă de românism din mine, m-am simțit părtaș la un popor neputincios. Am vrut să scriu sub patima evenimentului, dar am urmat poate cel mai înțelept sfat pe care l-am citit pe Facebook: “Zilele astea, dacă nu ai ceva valoros să spui, mai bine taci”.
Din păcate foarte puțini au avut cu adevărat ceva de spus. Restul au învârtit cuțitul într-o rană deschisă sau s-au aventurat mult în afara zonei lor de expertiză.
Am ales să scriu acum nu despre ce era de făcut, nu despre cine a greșit, nu despre cum putea fi evitată tragedia, nici despre cine trebuie puși la zid. Și nici despre teoria conspirației sau despre valul de care unii încearcă să se ferească sau alții să-l încalece. Pentru că nu e treaba mea.
Poate că n-aș fi scris nici azi dacă n-aș fi văzut, în seara asta, că cea mai downloadată aplicație de pe Android este cea de localizare și alertă la 112. Apoi mai jos, Find Now, Find My Kids, Kids Tracker… Încercăm să ne protejăm cum putem.
O fi bine? Nu știu. Am spus mereu că viața nu e în alb și negru, ci în tonuri de gri și poți mereu găsi picătura de yang în marea de yin. Și invers, pentru echilibru. Cum am promis că nu mai scriu tudorpopescian, am încercat ca măcar atunci când îmi verbalizez gândurile pe taste să găsesc picătura aia albă de mai sus și să nu mă alătur corului bocitoarelor, haterilor sau atotștiutorilor.
Și recunosc că mi-este foarte greu să găsesc acum picătura albă, partea pozitivă din tragedia asta. Poate că e doar o chestiune de timp, poate vreo brumă de efect pozitiv se va vedea mai târziu…
Ce văd și simt acum nu e nici pe departe pozitiv. Asta pentru că nu știu ce vreau să se întâmple dar știu cu siguranță ce nu vreau să se întâmple. Nu vreau ca fii-miu să fie o victimă iar eu un român neputincios. Este drama oricărui părinte. Era dintotdeauna dar acum suntem conștienți de ea. Pentru că nemernicul ăla ne-a afectat pe toți. Ne-a arătat că se poate. Ne-a arătat cât de neputincioși și de singuri suntem.
Și ce facem? Încercăm să ne protejăm singuri, fiecare pentru el. Downloadăm aplicații, forțăm maturizarea timpurie a copiilor noștri, să nu poată fi amăgiți, să se apere singuri…
Unde sunt supereroii din film când ai nevoie de ei? Unde sunt prinții din povești care salvează prințesele din ghearele zmeului? Cum îi explic eu lui Alex că există un Moș Crăciun care aduce cadouri, o zână măseluță, un iepuraș de Paște, un Iron Man și un Aquafresh, lângă niște brute de care trebuie să se ferească fiindcă îi vor răul? Vrem să fie copii pentru noi și maturi pentru alții. Și, mai nou, să fie și Bruce Lee, că dacă nu știu să se apere singuri, nu-i ajută nimeni. Asta e probabil cea mai gravă consecință a dramei ăsteia. Ideea că suntem singuri și neputincioși.
Și poate că exact din mocirla asta sufocantă să se nască o nouă paradigmă. Cea în care nu așteptăm salvarea din exterior. Nu așteptăm ca alții să facă lucruri pentru noi. Nu spun să ne facem dreptate singuri, pentru că asta ar duce la haos. Spun doar să facem tot ce ține de noi să ne protejăm fericirea. Pentru că, vrem nu vrem să acceptăm, suntem singur răspunzători pentru ce am devenit. Atât ca indivizi cât și ca popor.
P.S. Dacă ultimul paragraf vi se pare forțat, așa este. Am forțat găsirea unei speranțe de care să mă pot agăța. Poate prea devreme…
in order to own something you have to accept responsability. Cand detii acel ceva il poti schimba. M-am intrebat saptamana trecuta… sunt oare responsabil de acea drama ?
Schimbarea incepe cu mine insumi… sa nu ai retineri sa te implici in politica!