Știu că sună a ne eu. Că eu sunt ăla care am iubit mereu ploaia, care am înviat cu fiecare picătură. Dar azi, azi pentru prima oară aș fi vrut să pot să o urăsc. Să ma expun.
Am jucat pe la prânz baschet în parc cu fii-miu. Ne-a prins joaca, ne-a prins ploaia. Pardon, PLOAIA! Ploaia aia pe care numai vara o are în repertoriu. Ne-a frânt meciul indecis. Ne-am abătut abătuți într-un gang și ne uitam sinistrați la șuvoaie.
Fii-miu a fost cel mai afectat. Și singurul de fapt. Ploaia i-a stricat apele. E foarte pătimaș în tot ce face și nu-i place să-i pună cineva frână. Așa că s-a supărat pe ploaie. Rău de tot.
Și m-a dus cu gândul departe. De câtă inocență e nevoie ca să urăști o ploaie? Am oftat și l-am rugat retoric pe Doamne Doamne să-mi șteargă toate neîmplinirile, toate eșecurile, toate dramele mari care mi-au brăzdat existența, ca să pot ajunge și eu să pot urî ploaia.
Un ochi mi-a râs, cel cu care îl vedeam pe Alex cel de azi, a cărui uriașă problemă era ploaia care i-a înecat joaca și cu care nu se putea lua la trântă.
Cu celălalt am plâns, la gândul că o să vină și peste el șuvoaie dezlănțuite ale vieții, pe care o să le ia în piept.Dar trebuie să treacă peste tsunami-uri, ca să poată zâmbi când o ploaie inocentă îi dă planurile peste cap. Sper doar să pot fi acolo, nu să-l feresc de valurile alea mari, ci să-i fiu far. Doamne, dacă mă auzi, de data asta nu vreau să fiu retoric. “Dacă e să cadă-n gol, dă să fie a la Hagi…”
Că și eu, dacă învățam mai de crud cum să trec peste probleme, nu să mă feresc de ele, poate oftam mai puțin. Am aflat mai târziu, de la samurai, că dacă plouă te uzi oricum, e o prostie să încerci să te strecori printre picăturile de ploaie.
Hai că e aproape vară și jumătate și lumea e pe bumtzi bumtzi, nu pe reverii de toamnă.
Închei cu o altă cât se poate de neretorică. Ai, Doamne, răbdare cu mine, să apuc ziua aia în care o să-l văd pe fii-miu că dă cu ploaia de pământ. Cu zâmbetul pe buze.