Nici nu știu cum să încep. „Little Boy” e un film de văzut, nu de povestit. E genul de film care, dacă nu ești Hollywood hater sau manelist, n-are cum să nu te miște. N-am de gând să vă stric plăcerea de a-l vedea, o să mă leg doar de câteva idei din el, fără a vă dezvălui de unde pleacă și încotro se duce.
În primul rând, cum selecționez eu filmele. Ca orice român care se „respectă”, consider că trebiue să plătesc bilet pentru filmele de acțiune, pentru efecte, sunete și nebunii. Restul se pot vedea fără implicații financiare, din confortul canapelei din sufragerie. Moraliștii, nu-mi săriți în cap. Știu că în lumea civilizată și confortul canapelei se plătește, dar până ne-om compara cu ei ca nivel și venituri, compensăm și noi de unde putem. Cât s-o mai putea.
Așa că, din multitudinea ofertei, trebuie să decid ce film merită văzut. Metoda e simplă, are notă mare pe IMDB, intră în play-off. Citesc storyline-ul, mă uit la trailer, și dacă astrele se aliniază, apăs play. Și „Little Boy” a corespuns criteriilor mele, notă peste 7, soryline și trailer oarecum catchy.
Porneam la vizionare cu cele câteva cuvinte din descriere: plasat în America în timpul WWII, un băiat face tot ce poate ca să-l aducă înapoi acasă pe ta-su, plecat în război. Și m-am gândit. Ce poate face un copil, excluzănd scenarii SF și filme cu supereroi, să-și aducă acasă tatăl de pe front? Să-i scrie președintelui, să vorbească cu generalul x, să fugă de acasă și să-l caute? Astea erau scenariile din capul meu.
Vedeți voi, de multe ori, când mă uit la un film bun, mă pun în pielea personajului și mă întreb ce aș putea face eu dacă aș fi în locul lui. Ce aș putea face eu, un copil de 10 ani, să-l aduc pe tata acasă de pe front? Habar n-am, și nici nu vă povestesc ce a făcut băiețelul din film, cert e că a făcut ceva.
În aceeași seară, parcă pe Prima, rula pentru a jdă mia oară „Happy Feet”, tradus nefericit ca „Mumble, cel mai tare dansator”. (Nu încetează să mă uimească titlurile traduse la noi. Pe de o parte mă amuză. Cine o avea idei atât de neinspirate? De ce pe unele le traduc cum trebuie și pe altele nu?) Așa că, pe cât de bizar sau nelalocul lui ar părea, după ce am fost un băiețel care încercam să găsesc idei pentru a-l aduce pe tata acasă, am fost un pinguin care încerca să găsească idei pentru a-i face pe oameni să nu mai pescuiască în apele noastre și să ne lase fără haleală.
Spre dezamăgirea mea, și probabil a voastră și a miliardelor de fani, nici ca pinguin nu m-am descurcat mai bine. N-am avut nici cea mai mică idee cum să-i opresc pe pescari, nici faptul că eram un personaj de desen animat nu m-a ajutat prea mult. Patetic!
Apoi, ca o stranie coincidență, dau „întâmplător”peste un citat de-al lui Rumi:”După ce începi să mergi, calea îți apare”. Bang! Ce te prinzi așa de greu? Nu te găndi, analiza și despica firul în patru cu ce urmează să faci. Apucă-te și fă, soluția o să apară pe parcurs.
Mi-am învățat lecția de la un băiețel și un pinguin, cu participarea unui sufit. Încurcate sunt căile Tale!
În loc de concluzie, vă invit să vedeți filmul și să-mi spuneți părerea voastră. Principala temă a lui este de fapt credința, dar nu cea care te înghesuie în pragul leșinului la moaște, ci cea în care dacă tu crezi în tine cu adevărat, atunci totul e posibil.
Nu credeți?