Am scris acum ceva vreme despre Domnul Nimeni în urma căruia, cei sub 10 prieteni pe care îi (mai) am, au fost îngrijorați de „sănătatea” mea. Nefondat. Eram perfect sănătos, doar gânditor. Ce s-a schimbat între timp? Mai nimic, eu gândesc în continuare iar cei sub 10 au rămas, probabil, sub 9.
În seara asta însă, picăturile de ploaie, care au înlocuit pentru puțin timp picăturile de la aerlele condiționate, mi-au stimulat imaginația și m-au făcut să mă gândesc retrospectiv la viața mea de până acum. Am ajuns astfel la concluzia că viața mea a fost o continuă luptă între „nimic nu e întâmplător” și „totul e degeaba”. Am și subliniat, că frumos am mai zis!
Și cum timpul e un lux în care mă lăfăi din plin, am zis că ar fi momentul să-mi fac un bucket list, adică o listă cu chestii pe care aș vrea să le fac până curge genericul. Dar să ne înțelegem, e vorba de chestii pe care le-aș face eu, pentru mine, chestii posibile și tangibile, nu cai verzi pe pereți. Pentru că altfel, lista mea ar avea un singur punct, dar arhisuficient. Aș vrea să pot picta destinul lui Alex așa cum mi-l imaginez, cu suișuri și coborâșuri dar plin de realizări și cu dorința de a se trezi cu chef de viață în fiecare dimineață.
Din păcate n-am talent la pictat destine și nici calificarea necesară, așa că revin cu picioarele pe pământ și mă gândesc cu egoism doar la găleata mea. Ce să pun în ea? Ce n-am făcut până acum și aș muri neîmpăcat dacă n-aș face? Clișeul e cu dorințe fanteziste, sporturi extreme, chestii nebunești. Să sari cu parașuta, să faci bungee jumping, să te cațeri pe cine știe ce vârf, să zbori cu un supersonic… Nu fac parte din lista mea. Poate doar dacă aș avea ceva personal cu mine și aș vrea să mă pedepsesc pentru „realizările” mele.
Dar ce face parte din lista mea? Pauză, black, spațiu, zero, nada. Am stat mai bine de o jumătate de oră singur cu mine, rumegând găleata, fără succes. Nicio idee. Oarecum surprinzător pentru mine, de la care aveam pretenții de spontaneitate și imaginație bogată. Cum nimic? Chiar nicio dorință neîmplinită? Eh, ar fi o căruță, dar le consider fie imposibile fie prea posibile. Ce mă fac?
Încercam chinuit să scornesc ceva. Să fac o tură cu o mașină de formula 1 – n-aș fi în stare nici s-o pornesc de pe loc, să scriu un roman – și să văd că nu-l cumpără nici dracu, să alerg gol pe plajă – și când mă opresc tot trebuie să mă îmbrac la loc, să fiu aplaudat de un stadion întreg – după care să-mi dau seama că doar orgoliul meu merită aplauzele, să fiu bun – și să fiu luat de prost, să ajut – și să fiu uitat? Nimic. Și acum când scriu mă gândesc, poate mi-a scăpat ceva. Spre rușinea mea, același gol.
Așa că dragii mei sub 9, contez pe ajutorul vostru. Nu am pretenția să-mi umpleți găleata, nici măcar eu nu mă cunosc așa de bine. Am nevoie, în schimb, de câteva idei din lista voastră, poate mă inspiră și pe mine și creionează ceva pe lista imaculată din capul meu. Încă o dată, e vorba ce ce ați face voi cu voi și pentru voi, nu cu sau pentru alții, găleata nu trebuie să influențeze liberul arbitru.
Cer prea mult?
Glicemie scazuta …
1.Sper sa fiu intre cei 9 🙂
2.Nu stiu daca sa te invidiez sau sa te compatimesc ca ai galeata goala
3.Iti dau niste dorinte din galeata mea sa mi le indeplinesti? 🙂
Nu scrii un roman pentru ca sã se vândã, ci pentru cã simti cã ai ceva de spus lumii si pentru cã esti constient cã esti perfect capabil sã faci asta, adicã cã ai talent la scris. Ultimul lucru care trebuie sã te preocupe este dacã romanul va avea cititori sau nu. Si un singur cititor dacã ai avea, respectiv fiul tãu, ar trebui sã fie suficient pentru tine ca sã te pui pe scris. Scrisul tãu tipãrit si legat între douã coperti, pe care unicul tãu potential cititor, fiul tãu, l-ar pãstra la loc de cinste în biblioteca lui îti va asigura nemurirea, dacã nu în fatã lumii întregi, în orice caz în fata descendentilor tãi din arborele genealogic.
Desigur cã te vei fi întrebând pentru ce atunci nu pun si eu de un roman. Am aspirat demult sā fac acest project si încã mai visez, dar am tot amânat. Periculos de mult. Asteptând mereu momentul oportun, care nu a mai venit niciodatã.
Nu face aceeasi gresealã ca mine.
Nu scrii un roman pentru ca sã se vândã, ci pentru cã simti cã ai ceva de spus lumii si pentru cã esti constient cã esti perfect capabil sã faci asta, adicã cã ai talent la scris. Ultimul lucru care trebuie sã te preocupe este dacã romanul va avea cititori sau nu. Si un singur cititor dacã ai avea, respectiv fiul tãu, ar trebui sã fie suficient pentru tine ca sã te pui pe scris. Scrisul tãu tipãrit si legat între douã coperti, pe care unicul tãu potential cititor, fiul tãu, l-ar pãstra la loc de cinste în biblioteca lui îti va asigura nemurirea, dacã nu în fatã lumii întregi, în orice caz în fata descendentilor tãi din arborele genealogic. Desigur cã te vei fi întrebând pentru ce atunci nu pun si eu de un roman. Am aspirat demult sā fac acest project si încã mai visez, dar am tot amânat. Periculos de mult. Asteptând mereu momentul oportun, care nu a mai venit niciodatã. Nu face aceeasi gresealã ca mine.
Gandeste-te numa' pe scara noastra cati ar cumpara cartea! :)))))