Cel mai mare fan Roxette pe care l-am cunoscut, este și cel de care mă leagă cea mai lungă și solidă prietenie. După concertul de Duminică seară, Cristi mi-a încredințat gândurile lui pe care m-a rugat să le împărtășesc cu voi. O voi face imediat, nu înainte de a vă prezenta și legătura mea cu subiectul de azi.
Cred că prima legătură a mea cu Roxette a fost Pretty Woman – It must have been love. Filmul pe care l-am văzut (de câteva ori) acasă la Cristi, film care foarte probabil i-a aprins scânteia pentru Roxette. Îmi aduc foarte bine aminte cât de tare îi duduiau pereții casei pe „The Look”, „Joyride”, „Fading like a flower”, „Spending my time”… erau un fel de ABBA ai anilor 90, un pop rock cuminte și melodios.
Ce este foarte nostim e că Cristi, ca un fan cu acte în regulă, fredona și știa majoritatea versurilor deși urechea muzicală nu a fost niciodată punctul lui forte, iar cu limba engleză era paralel. Totuși, putea reda cu o oarecare acuratețe dar cu foarte multă pasiune mult Roxette. Îmi pare al naibi de rău că am pierdut o înregistrare (fără voia lui) cu Cristi cântând acapela „How do you do”. El cu căștile în urechi urlând iar eu, parșivește, cu casetofonul pe Rec, pe la spate.
Au fost clipe frumoase, iar introducerea am făcut-o intenționat într-un ton optimist și intenționat nu am pomenit, decât voalat în titlul articolului, pentru cine are ochi de văzut, de prezentul mai puțin fericit al solistei trupei Roxette, pentru a nu ne îneca în melancolie și pentru a-l lăsa pe Cristi să atingă punctele sensibile.
Așa că domnule cel mai mare fan, ai legătura:
„Am fost o singură dată în viață fanul cuiva. Poate datorită vârstei, poate datorită emoțiilor, poate și multor altor lucruri, am fost în adolescență fanul trupei suedeze Roxette.
Era vârsta la care începeai să simți altfel de emoții, era vârsta când îți construiai primele modele, iar atunci pentru mine trupa suedeză reușea prin muzica ei să îmi ”acopere” toate stările: bucurie, tristețe, speranță.
Ascultam (la casetofon) muzica lor, iar când am reușit să văd primul lor concert, înregistrat la Sidney, pe o caseta VHS, am fost cel mai fericit. Eram un fan Roxette în adevaratul sens al cuvântului. Aveam casete, aveam reviste, ba chiar am fost și cu poza Mariei Fredricsson la frizer, pentru a mă tunde ca ea.
Anii au trecut. Am crescut, iar emoțiile de atunci s-au estompat. A început procesul de maturizare care a dus inevitabil la pierderea noțiunii de ”fan”. Am mai ascultat de-a lungul anilor trupa mea preferata, dar nu la aceeași intensitate.
Ieri mi-am redescoperit trupa. Am fost la concertul susținut la Arenele Romane. Am rezonat la muzica lor, aproape ca pe vremuri. Altceva, însă, m-a impresionat extrem de tare. Marie, deși a suferit o operație pe creier, continuă ”să meargă” mai departe. Continuă să dăruiască ”emoții” fanilor ei. Deși nu se mai poate mișca decât cu ajutor, ea poate să cânte și nu se dă bătută. Poate mulți alții ar fi renunțat, s-ar fi retras și și-ar fi plans de milă, trăind în trecut.
La aproape 20 ani distanță de clipa în care Roxette m-a facut să vibrez, aceeași trupă mi-a dat o lecție de viața. Continuă și dăruiește, continuă să trăiești.”