Mă reapuc de scris episodic, din mai multe motive care mai de care mai altruiste sau din contră. În primul rând scriu pentru fiu-miu. Îmi aduc aminte și retrăiesc relația cu Tata peste timp, acum cu mine în locul Lui. Cum îl vedeam eu pe El atunci și cum mă vede pe mine Alex acum. Tare mi-aș fi dorit să pot descoperi cum gândea Tata la vârsta mea de acum. Din păcate acum îmi pot doar imagina. Dar vreau să-i ofer șansa lui Alex să mă descopere, peste ani, pe mine cel de acum. De aia scriu.
În al doilea rând scriu pentru cine are de gând sau după ce citește îi fac poftă de un periplu european pe ruta România – Ungaria – Austria – Germania – Franța – Elveția – Italia și retur. Cu popasuri prelungite la EuropaPark, Paris, Nordul Italiei și Toplița cu opriri de tranzit în Arad, Linz, Domodossola și aproape Budapesta. O să împart călătoria pe episoade ca Șeherezada să nu vă plictisesc.
Și nu în ultimul rând scriu pentru mine. Uit și e păcat de experiențele mișto pe care le-am avut. Am călătorit mult în ultimii ani și deja încep să le încurc. Dacă îmi fac un jurnal de călătorie mă ajută să-mi fac ordine în gânduri acum și în amintiri mai târziu.
Deci, să începem cu începutul. Plecarea din țară. Când ești entuziasmat de ce urmează să faci ți-e oarecum mai ușor să treci cu vederea că în 2024 tot n-avem în gura mă-sii o singură autostradă care să lege Bucureștiul de civilizație. Și ești și obișnuit să stai pe Valea Oltului, Valea Prahovei ca locuri de popas celebre. Odată ce ieși și vezi că se poate, la întoarcere ți-e mai greu să tolerezi. Dar nu vreau să dau spoilere. Despre subiectul ăsta o să bălăcăresc plenar în episodul de întoarcere.
După chiu și 7 ore am ajuns în eternul Arad unde am înnoptat într-un hotel decent dar fără personalitate sau o identitate anume. Cam cum e Aradul. Vii și pleci, nu prea ai motive de stat. Ca sfat, evitați tot ce are mai puțin de 3 stele sau margarete. În general, dar mai ales în Arad, unde la hoteluri mai low budget noaptea, pe lângă turiști, se odihnesc și tiriști. Care nu se odihnesc noaptea.
Apoi dis de a doua zi hop la vamă, unde mi-am adus aminte și i-am urat lui Nehammer de viață lungă și sănătate alături de cel drag. Cum i-am urat pe tot parcursul călătoriei prin Austria unde e campanie electorală și plin de panouri cu Simioni și la ei. N-am înțeles dacă dau și la ei case la preț de producător dar nici nu m-am obosit să aflu. Germana nu e punctul meu forte. Austriaca nici atât, în afară de „I’ll be back” și „Asta la vista, baby” nu știu nimic în limba lui Mozart. Ăla mare. Că pe ăla mic l-am văzut la Untold.
Despre Ungaria n-am mari subiecte în prezentul serial că a fost un fel de Arad în periplul nostru. Vii și pleci spre austrieci. De menționat că benzina e mai scumpă ca la noi și nu uita de vignetă. În rest Waze și în 4 ore ajungi în patria lui Nehammer Vodă, fie-i numele slăvit alături de prieten, colegi de breaslă și rude de gradul întâi. Luați cu niște apă, poate mai opriți sughițul.
Primul popas adevărat l-am avut în Linz, un oraș surprinzător de care am să vorbesc în episodul următor. Cam atât pentru azi, ne auzim curând. Rămâneți cu bine, mai puțin Nehammer.
Erată: Pentru conservarea adevărului istoric mă simt obligat să corectez afirmația cu tiriștii din Arad. Era logic că tiriștii nu au nevoie de hotel că au hotel în cabină. Nu tiriștii nu dorm noaptea ci dubiștii, micii combinatori de graniță, cărăușii de mașini de la bătrânicile din Germania. Mă rog, aici intră mai multe tipologii, dar nu tiriști. Mulțumesc vecinu’ pentru corecție!