După atâta lâncezeală cu motive întemeiate a venit vremea să reînceapă activitatea sălilor de fitness. 15 iunie 2020, o zi glorioasă. Mă rog, aproape glorioasă. Să vă povestesc.
Inutil să spun că abia am așteptat ziua de azi. Din păcate mi-am dat seama că am devenit comod și puturos. Am lucrat și acasă aproape zilnic, dar ai nevoie de imaginație și motivație puternică să te ții de treabă, după ce ani de zile te-ai spurcat la sală unde ai totul la îndemână.
Mă rog, long story short ieri (adică Duminică) am făcut rezervare (că acum așa se face) și azi (adică luni) mi-am deplasat fizicul către locul cu pricina. Am citit, m-am informat, regulamentar mască în spațiile comune, distanțare peste tot, de bun simț că o faci în special pentru tine, iar pepenii nu se păzesc singuri.
Trec prin două filtre care mi-au făcut o chestie care nici nu știam că e posibilă. Vorbesc de termometrizare, un cuvânt atât de greșit că nici n-am curajul să-l caut în Dex. Totul în regulă, am puțin sub 30 de grade deci zombie sănătos.
La intrare primul și de altfel și cel mai mare șoc. Nu ai voie cu apă în sală. Nici în vestiar. Dacă aș fi dromader sau cămilă, mi-aș umple cocoașa sau cocoașele că niciodată n-am știut care-i care. Din fericire pentru prietenii mei apropiați nu sunt, așa că testez deshidratarea cum știu eu mai bine.
Multe măsuri lipsite de logică am văzut în astea 3 luni, dar asta cu apa este practic mama lor. Adică apa mea din sticla mea cu botul meu nu se poate, dar să stau în sala fără mască da. Și dacă, în tradiția electorală românească, ar fi să aleg răul mai mic, cu siguranță aș alege să stau tot timpul cu mască pe față decât să nu beau apă. Mai bine asfixiat decât deshidratat.
Acum cu masca. O porți de la intrare până la vestiar, dar în sală nu. Îmi aduc aminte din vremea când oamenii mergeau la patinoar pe ploaie. Veneau cu umbrelă, o lăsau în vestiar, intrau pe gheață unde îi ploua ca pe Grivei apoi luau umbrela și plecau ciuciuleți acasă. La fel de eficientă e și măsura cu masca. Să se poarte, primesc! Dar doar în punctele esențiale, coane Fănică.
În rest, antrenamentul a fost haios. Mi-am uitat cipicii albaștri în picioare vreo juma de oră, greutățile de la încălzire dinainte au devenit aproape maximale acum, am revăzut o grămadă de fețe cunoscute cu sau fără surplus, atmosferă ciudățică, ne salutăm de la distanță, până la proba contrarie sau la vaccin, toți suntem suspecți.
Măine (adică azi) încerc să mă cămilizez ca să trec cu bine deșertificarea sportului românesc. Moa, ce-am zis-o!
Cam asta a fost revederea cu fiarele. Și am să închei compunerea așa cum doar fii-miu și toți școlarii știu să o facă, spre disperarea doamnei și amuzamentul părinților isteți: „Ce frumos a fost la sală!” 🙂