Știți melancolia aia care vă apucă după ce stați plecați o vreme din țară? Dorul ăla de țară, care vă face să vă amintiți doar de părțile bune și să ziceți “hai mă că nu e chiar așa rău”. Îl știți, nu? Ei bine, l-am simțit și eu.
Nu se simte în primele zece zile, așa că dacă plecați 6 nopți în Grecia sau all inclusive la turci, șansele să-l simțiți sunt minime. Dar de pe la a zecea zi încolo începi inexplicabil să te înmoi, sau cel puțin așa am simțit eu. La drumuri de-astea de cursă scurtă, după 7 zile insuficiente ești trist că te întorci.
Și, în puținele momente de eu cu mine printre atâtea hai să le zic, cu limbaj de lemn, aventuri, în care nicio zi n-a semănat cu alta, am avut timp să mă gândesc de ce dracu mi s-a făcut un oarecare dor de țara din care toată viața mi-am dorit să plec.
Aparent, n-are absolut nicio logică în afară că sufăr de un sindrom Stockholm. Brusc m-am văzut în fiecare femeie de care își bate joc bărba-su, o chinuie, o înjosește, dar după ce fuge de acasă, tot la el se întoarce. Sau ca celebrul șlagăr „mă-ntorc la tine iar și iar mare albastră”. Chiar dacă e jegoasă, plină de alge, de prețuri mari și chelneri obosiți.
La fel și eu. Merg într-o minunăție de țară, cu ani lumină înaintea noastră, din toate punctele de vedere, văd, fac, simt lucruri pentru care sufletul îmi mulțumește, dar tot în… să mă rezum la punctepuncte mă întorc. Da, știu, n-am plecat de tot, am plecat știind că o să mă întorc. Cum fac și femeile care fug de acasă.
Ce m-a neliniștit n-a fost întoarcerea, că știu cum să mă feresc de greața care mă cuprinde mereu când revin în țară, antidotul fiind simplu: intru mereu noaptea și bag multă lămâie. M-a neliniștit sentimentul ăla de care vă spuneam la început: “hai mă că nu e așa rău… și când mă bate, mă bate din dragoste și și eu sunt de vină… mă întorc că parcă s-a schimbat, sigur o să fie mai bine”.
Grea boală obișnuința asta. Acum să nu vă imaginați că m-am topit de dor patriotic. Nici pe departe. Am văzut cât de elegant se poate trăi și într-o lume ideală, fără responsabilități și grija mioritică a zilei de mâine, probabil nu m-aș mai fi întors niciodată. Zic probabil că nu știu dacă odată cu trecerea vremii se adâncește sindromul Stockholm sau te vindeci de el.
Cam asta ar fi partea filosofică a vacanței italiene. Dacă mie o să-mi vină cheful și pe voi n-o să vă plictisesc, o să vă povestesc punctual pe unde am fost, poate vă fac și vouă poftă de ducă chiar dacă și pe voi știu că tot din dragoste vă bate.