A trecut fix o săptămână de la postarea cu nemâncarea și simt nevoia unui update. V-am tot spus cum e în timpul, dar niciodată după. Pentru că toate poveștile, cu sau fără happy-end, au o continuare.
Îmi aduc aminte că în copilărie spuneam că îmi plac filmele/cărțile în care eroul principal moare. Așa ziceam că știi că finalul apoteotic e chiar finalul pe bune. Că după nunta ca-n povești urmează o mahmureală crâncenă. Că după ce eroul a rămas la final cu top modela, după generic s-a plictisit de ea. Ați prins ideea. După ce cade cortina, dacă nu cade de tot, intervine rutina, uitarea, bătrânețea…
Fatalist de mic, ați putea spune. În realiate doar mă dădeam mare. Cui dracu îi place să-i moară eroul la final? Pe bune? Păi după ce te-ai identificat cu el tot filmul, îți convine să se oprească povestea aici? Niciodată. Mereu continui povestea în capul tău. S-a încheiat apoteotic? Asta nu e nimic pe lângă continuarea din mintea ta, acolo unde totul e posibil, acolo unde doar tu ești stăpânul, acolo unde îi dai clasă regizorului pentru că doar tu știi ce se asortează cel mai bine cu tine.
De aia sequel-urile, partea a doua, a treia, Batman revine, Sandokan se întoarce, Echipa Racheta se avântă din nou, nu sunt la fel de mișto ca primul. Pentru că în capul nostru Batman revenise deja și clar putea mai mult decât ne-a arătat continuarea filmului.
Așa și eu cu nemâncatul. Probabil în capul vostru s-a derulat povestea cu slăbitul. Vă spun eu filmul că l-am derulat și eu. Mă apuc de cură de luni, de la întâi, după concediu, după sărbători. În cazul în care sunt cât de cât isteț, îmi fixez obiectivul pentru finalul filmului: La nunta lui Icsulescu vreau să încap în rochia aia roșie, în concediul din Turcia vreau să nu mă revărs pe plajă, peste fix trei luni vreau să-mi văd buricul și alte chestii fără oglindă. Dacă sunt și isteț și ambițios, la finalul filmului îmi ating scopul. Dar după ce am rămas fără obiectiv, o dau de gard și bag botul la crenvurști. Și în scurt timp iar mă revărs pe plajă. De multe ori mai grav ca la început.
Ăsta e filmul clasic. Ăsta e clișeul. Doar că la mine nu e tocmai așa. Că am fugit toată viața de clișee deși n-am scăpat mereu neprins. La mine, după ce s-a încheiat povestea nemâncatului m-am lăfăit magistral. Am mâncat și d-aia și d-aia și d-ailaltă. Chiar dacă regulile tot eu le impun. Corpul meu, legile mele. Doar că peste legile mele, guvernează legile naturii cu care nu te poți tocmi. Mănânci ca porcul, în scurt timp o să ajungi unul și o să-ți vezi buricul și alte chestii doar în oglindă. Așa că după ce mi-am făcut de cap, m-am dat de trei ori peste cap și mi-am fixat următorul obiectiv. Pentru că nu știu cum e la voi, dar eu funcționez doar cu un morcov atârnat la un cot distanță în fața ochilor.
Și cred că ăsta e secretul. Morcovul din față și filmul din cap. A fost mișto că am mâncat și d-aia și d-ailaltă. Dar, având atâtea opțiuni, parcă nu mai au același farmec. Au foarte bune dar nu așa de bune cum mi le imaginam. Oricât de dus cu pluta aș putea părea pentru cei mai pragmatici dintre noi, pot spune că cea mai bună mâncare pe care am „servit-o” a fost cea din perioada în care n-am mâncat nimic. Iar mâncarea de după, mi-a setat noi așteptări pentru filmul care se derulează în capul meu, cu un nou morcov în fața ochilor, nu mai mare ci mai rafinat.
Morala? Atâta vreme cât nu devii sclavul poftelor, atâta vreme cât îți cunoști limitele și le ciupești din când în când, atâta vreme cât ți-ai găsit un morcov suficient de realist cât să-l poți ronțăi uneori dar suficient de motivant ca să te urnească din loc – e de bine. Și n-ar fi rău nici să-ți poți vedea buricul fără oglindă. Și alte chestii 🙂