Poate că nu e o întâmplare că ultimul post a fost tot despre post. Nu că n-aș fi trăit interior sau exterior chestii interesante care ar fi putut fi povestite, dar coincidența stranie a construit nepremeditat un arc în timp între cele două challenge-uri importante la care mi-am supus aparent trupul, în realitate mintea.
Este Sâmbătă dimineață, Sâmbăta Mare dinaintea Paștelui, iar ultima masă pe care am avut-o a fost în Duminica Floriilor, adică acum 6 zile.
Cele mai frecvente reacții de care am avut parte au fost, în mod evident, cele care abundă în truism și umor ironic involuntar: și încă mai trăiești?, și încă respiri?, ai înnebunit? Am răspuns de fiecare dată afirmativ ca să nu par și ciudat și ciufut.
Apoi, cea mai frecventă și relevantă întrebare a fost de ce o fac? De ce mă chinui? Am răspuns live și o fac și aici, puțin mai detaliat, pentru cine interesează subiectul. Nimic notabil pe lumea asta nu are o singură cauză, un singur motiv, mereu este un cumul de factori care conduc către o decizie, o acțiune, un eveniment. Și în cazul meu tot cumul de factori este și îi voi înșirui într-o ordine aleatoare.
- Am Credința mea, cred în Dumnezeul meu care uneori are legătură cu cel din mentalul colectiv. Unul din acele momente este în perioada Paștelui, mai ales înainte de el. Din acest motiv țin de mulți ani și postul.
- E o perioadă foarte mișto în care îți poți ajuta corpul să treacă de la metabolismul de hibernare la cel ușurel, de vară. O face și fără ajutorul tău, dar se simte bine să te știe aproape.
- O provocare mentală, o introspecție, un test de voință sunt mereu binevenite. Nici confirmările nu strică, chiar și pentru un alpinist care a mai urcat muntele ăsta, pentru un maratonist care mai adună sub capotă alte sute de kilometri. E bine să știi că poți, dar și mai bine e să poți că poți.
Acum că am lămurit sau am adâncit misterul, o să fac doar o trecere în revistă a zilelor fără mâncare, ca să știm cum stăm. Menționez că pe tot parcursul să-i spunem experimentului am funcționat normal, fizic și intelectual, mi-am dus la bun sau măcar peste mediocru sfârșit taskurile, am fost zilnic la sală, am fost decent de vesel și pozitiv.
- Prima zi e cea mai la îndemână pentru mine că m-am obișnuit, deci nu mai reprezintă nici măcar o confirmare. E doar preludiu.
- În cea de a doua zi corpul începe să se răzvrătească. Face niște aluzii culinare, pompează niște irascibilitate dar o lasă moale. Știe că n-are cu cine.
- A treia zi cam ziua doi la indigo. Niște răzvrăteli, alte aluzii, a eliberat Krakenul în stomac. Tot degeaba, am ales să fiu taliban alimentar, n-o dau acum cotită.
- A patra zi a fost cea mai nașpa. Eram la un Toortitzi cu ciocolată distanță de un nou eșec personal. Dar am stat acolo. Am strâns din dinți și alte organe nesupuse soarelui și am mers la culcare cu găinile și m-am trezit cocoș.
- Pe bune, ziua cinci a fost o revelație. Cu limbaj de lemn reportericesc vă relatez pe scurt că m-a inundat un val de energie venit parcă de nicăieri. Am predat legătura spunându-vă că ziua 5 a făcut să merite tot efortul. Energie, atitudine, claritate mentală, aproape că n-am uitat unde am parcat mașina. Grandios.
- Ziua șase e asta în care scriu acum. Toate la locul lor. Am fost dimineață acolo unde și împăratul merge pe jos, ca să vedeți ce mațe lungi avem. Par destul de cursiv în ce scriu și nu dau semne de derapaje majore. Cel puțin aparent. Simt că pot să merg așa o bună bucată de vreme de acum încolo. Dar mâine vin ouăle și n-am de gând să le opresc.
Cam asta a fost. Am lăsat părțile spirituale dar și cele prea lumești deoparte. Dacă m-a făcut sporadic înțeles e de bine. Dacă nu, măcar am o scuză. Câți din voi scriu pe stomacul gol goluț?
Sărbători fericite tuturor!