O să vă povestesc la cald cea mai recentă performanță a mea, pe care unii o numesc nebunie iar restul prostie. Eu o numesc experiență de viață pe care oricine ar merita să o încerce. Cu disclaimer-ul de rigoare, că nu sunt nici medic și nu sunt nici la prima abatere de acest gen. Astfel, dacă vă tentează, luați-o încet. Deși începutul este cel mai greu după cum o să vă explic.
În primul rând de ce? De ce am făcut-o eu, de ce ați face-o voi? Fiind o chestie teribil de subiectivă, fiecare având trăirile noastre, motivația, valorile și limitările noastre, o să mă rezum la experiența personală, dacă vreți date științifice vă invit să le gugăliți.
Ziceam că nu sunt la prima abatere, de-a lungul anilor făcând diverse teste pe mine însumi. Cele legate de post alimentar, acum că stau să mă gândesc, au avut ceva legături cu cel religios, deși este altă mâncare de pește. Spun asta pentru că primul fasting adevărat (adică doar apă) l-am avut într-o Vinere Mare din Postul Paștelui.
Nu sunt genul habotnic, nici chiar religios, am credința mea, în felul meu, după ce am ascultat mult dar am reținut doar ce mi s-a potrivit. Astfel, consider Postul Paștelui, singurul pe care îl țin, că e cât se poate de potrivit la schimbarea de la metabolismul de urs din timpul iernii, la cel de ghepard din timpul verii. Și cu ocazia unui post, am spus că vreau să țin o Vinere un post negru, adică fasting. Se întâmpla acum câțiva ani și aveam impresia că mă topesc pe picioare.
Mi-am luat liber toată ziua și stăteam într-o stare vegetativă nu care cumva să mă sparg. A doua zi, am rupt pateurile cu spanac și ciuperci ca să nu leșin. Evident, totul era în capul meu, limitările auto impuse de care vorbeam mai sus.
Ulterior am constatat că nu leșin așa ușor, așa că am început să împing limita celor 24 de ore. Am ajuns de la o zi, la două, chiar două jumătate, fără un efort prea mare sau fără urmări nefaste. Am ajuns chiar să-mi fac un mod de viață din a nu mânca Vinerea (de Joi seara până Sâmbătă dimineața) și Lunea dacă îmi făceam de cap culinar în weekend.
Am făcut toată paranteza asta uriașă ca să vedeți că nu vorbesc din cărți (deși am citit) și nici nu m-am trezit peste noapte că vreau să fac foamea patru zile.
Și acum experiența în sine:
Ziua 1
De departe, cea mai grea zi este prima. Deși fac fasting în mod curent, cam după 14-15 ore (incluzând somnul) începe adevărata luptă. Și cea mai grea, pentru că lupți cu cel mai puternic adversar pe care l-ai avut din totdeauna. Tu însuți.
Te lovește foamea, șoricelul din stomac se agită, corpul se revoltă, creierul încearcă să te convingă că faci o mare tâmpenie. N-ai auzit ce zic nutriționiștii? Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, mănâncă puțin și des (deși unii înțeleg doar jumătate de sfat), dacă nu mănânci o să leșini, o să pierzi mușchi, o să te supraalimentezi după… Orice doar mănâncă.
Dacă reziști tentației și depășești 16-18 ore, urmează revolta întregului organism. Dureri de cap, devii nervos, nu te mai înțelegi cu nimeni, toți au ceva cu tine, ți se face frig, ai gura pungă, pulsul se accelerează. Aici probabil cei mai mulți cedează. Spre bucuria mea, urmează noaptea, așa că uit de toate răzmerițele corpului și bag cornul în pernă.
Ziua 2
Mă trezesc fresh. Au dispărut ca prin minune toate dezastrele de cu seară. Am energie, gândesc clar, am poftă de acțiune așa că mă duc la sală. Nu fac cu greutăți mari pentru că am impresia că n-o să rezist (probabil o altă auto-limitare). Apoi îmi văd de zi, în prima parte la fel ca ziua precedentă, dar cu o seară tihnită. Au dispărut toate zbaterile, corpul mă ascultă, creierul a lăsat-o mai moale cu sfaturile nutriționiștilor. Urmează un alt sfetnic bun.
Ziua 3
La fel de fresh ca ieri. Senzația de foame a dispărut complet. Îmi dau seama că mâncarea, cel puțin pentru mine, e și ea o formă de dependență. Uite că am stat trei zile și n-am murit. Înseamnă că mă pot lipsi de mâncare, cel puțin o perioadă, și corpul e bine merci. Iar mintea brici. Apoi seara îmi dau singur cu firma în cap că am uitat să-l pescuiesc pe fii-miu la cursul de robotică. N-are legătură cu nemâncarea dar nici supraom nu m-a făcut, tot un împrăștiat superficial care trăiește în universul lui paralel, unde aleargă după cai verzi pe pereți am rămas. Din punctul ăsta de vedere am rămas suspendat în timp. Mă culc cu unicornii mei vâjâind tacticos deasupra capului.
Ziua 4
Mă trezesc odihnit de zici că am prizat ozon aseară. La 6.30 sunt băț, bag niște saluturi soarelui ca să mă desțelenesc și plec din nou la sală cu stamina la maxim, de mana nici nu mai vorbesc. Simt că aș putea sta la la sală o grămadă, să experimentez niște flic flacuri noi, roba da matti cum ar zice nemuritorul Gambetta. Avântul mi-e curmat brutal. M-am uitat tricoul acasă, așa că renaște teza împrăștiatului din universul paralel. Mă consolez la gândul că am un trup verde și o minte cu personalitatea ei. Ce mă bucură și sperie în același timp este că tot nu mi-e foame și simt că aș putea continua șarada asta mult și bine. Pentru că, apropo, nu mi-am setat o dată de finish. Totuși, m-am hotărât să beau o supă și un smoothie pe la ora două ca să revin cu picioarele pe pământ, dar nu prea brusc, așa că n-am mai consumat nimic altceva până la ora scrierii.
E deja a cincea zi, dar cu jumătate de normă că supa și cu cico m-au scos din cărți. Cu ce am rămas după experiență?
Hai să vedem avantajele:
Primul și cel mai mare este cel mental. Îți dai seama de limitele tale, de faptul că poți mai mult decât crezi, că dacă ai puțină voință îți iese pasența, că tu nu ești una cu creierul tău, că tu ești vizitiul corpului tău și nu invers, că multe din presupusele nevoi sunt de fapt mofturi.
Al doilea este cel fizic. Te simți mai bine, mai energic, mai curat, nu-ți mai pute transpirația, ești mai ager, ți se ascut simțurile. E un fel de control alt delete pentru corpul care îți mulțumește că-i mai faci un interior exterior cu polish și degresare.
Al treilea e chiar resetul de mai sus. În special simțurile. Orice gust e accentuat de enșpe ori și îți pui pe bună dreptate întrebarea dacă nu e ăsta adevăratul gust al lucrurilor. Și mirosul pare că s-a ascuțit. Mă simt ca tipul din Limitless, varianta Buftea.
Al patrulea ar putea fi un efect secundar, probabil de scurtă durată, asta dacă revin rapid la dependențele lumești. Am dat jos 4 kile jumate de apă, grăsime și mușchi după cum s-ar putea crede.
Eu zic că am dat jos 4 kile jumătate de prejudecăți, de limitări, de mentalități blocate în timp și de sfaturi date după ureche.
Cam asta a fost. Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea. Dacă vreți să scăpați de un vraf de prejudecăți prăfuite, vă stau la dispoziție cu sfaturi fresh. Dacă nu uit!