Am atins un punct din viața mea în care foarte puține chestii reușesc să mă mai miște. Totuși, filmul de aseară, a reușit să o facă, într-un mod aparte. Așa că mi-am șoptit în barbă că dacă nici Bohemian Rhapsody nu mă face să scriu pe blog, nu știu ce altceva ar putea-o face.
Să știți că evit pe cât posibil orice lucru cu final previzibil, mai ales dacă știu că nu se lasă cu happy-end. Nu m-a atras, de exemplu, să mă uit la un film despre asasinarea lui Hitler pentru că ceva îmi spunea că n-o să le iasă figura. Nu m-au atras filmele despre Lincoln, Gandhi, Stephen Hawking… Așa că nici unul cu viața lui Freddie nu ardeam de nerăbdare să-l văd, pentru că finalul îl știm cu toții.
Am fost influențat, însă, de avalanșa de reviewuri pozitive de la oameni cheie, care nu mă lasă indiferent. Și dacă am tot auzit că merită, am zis hai. Astfel, după o mică aventură care m-a făcut să merg la film de două ori și să-l văd doar o dată, am ajuns în sfârșit la el, înainte să dispară din cinematografe. Nu vă zic de ce am fost de două ori că aș strica feng shui-ul poveștii de azi.
Hai să intru direct în pâine. După cum spuneam, filmul m-a marcat. N-am rămas în sală doar să văd genericul, instrumentul de măsură al filmului bun pentru mine, ci am stat până m-au măturat femeile de serviciu. Mi-a creat o stare greu de redat prin cuvinte scrise.
O să încerc să fiu măcar coerent. Am fost mare fan Queen și, implicit, Freddie. De ce spun am fost? Pentru că am ascultat de atâtea ori casetele cu albumele lor încât ajunsesem să știu fiecare acord, ce piesă urmează, când intră chitara. Și acum când scriu îmi vibrează în minte: Here I stand… Here I stand… Looked around, around, around….
Le-am ascultat de atâtea ori de mi-au ieșit pe nas. Cunoscute sau mai puțin cunoscute, pentru mine au fost și sunt și acum arhicunoscute. Din cauza asta am lăsat-o mai moale, bucurându-mă din când în când de un Fat Bottomed Girls, Seven Seas of Rhye sau Save me.
V-am introdus puțin în subiect ca să înțelegeți că am o istorie personală cu Queen, un film al meu, fac asocieri dintre anumite melodii și evenimente din viața mea. Fan adevărat. Prăfuit, ce-i drept, dar adevărat.
Cum mi s-a părut filmul? Exact ca imaginea pe care o aveam despre Queen. Genial și controversat. Mi-au plăcut la nebunie muzica, actorii – Freddie, Brian May și John Deacon – fix ce trebuia, Roger Taylor cam prea puștan. Mi-a plăcut că m-a teleportat într-un timp în care lucrurile par acum atât de simple. Aș putea să spun și ce nu mi-a plăcut. Imaginea lui Freddie din film diferă de cea din mintea mea. Freddie al meu e un om puternic, hotărât, demn. Freddie al lor e puțin cabotin, vulnerabil, uneori ridicol.
Dar nu vreau să laud sau să critic filmul. Fiecare cu filmul lui, la propriu. Vreau să vorbesc despre Freddie, despre imaginea din mintea mea și despre lucrurile bune pe care am ales să le rețin din film despre el.
Îl admir pe Freddie pentru că a avut un vis în care a crezut și pe care și l-a urmat până în ultima clipă. A fost un om care a știut mereu ce a vrut, a spus mereu ce a crezut și nu i-a păsat de ce spun alții. Era conștient de misiunea lui, de talentul pe care îl are, care îi dădea atât dreptul de a fi extravagant, cât și obligația de a nu se plafona, de a nu se mulțumi cu puțin, de a nu-și bate joc de darul pe care îl are. Era un om conștient și, toate cele spuse mai sus, îl făceau să aibă ceva ce fiecare din noi ne dorim dar habar n-avem că ne lipsește. Freddie avea curaj sau, după cum spune el, nu se temea de nimic.
Și eu aș vrea să fiu Freddie, măcar din când în când. Observați că nu am pomenit nimic de viața lui personală, cea despre care în film s-a insistat mai mult decât pe gustul meu. Nici voi n-aș vrea să vă gândiți la lucruri meschine atunci când spun că aș vrea să fiu Freddie din când în când. Mi-aș dori să am o fărâmă din genialitatea lui, care să-mi dea claritate, să-mi lumineze calea și să mă facă să nu-mi fie frică de nimic.
Dar până atunci, the show must go on…