Multora nu o să le placă ce am să scriu în seara asta. Este despre România și cum se vede ea, dintr-un bloc obscur din Drumul Taberei. Așa că o să am rugămintea ca adevărații înverșunați să dea skip, nu vreau să polemizez cu nimeni. E doar amarul meu, pe litere.
Pentru cei ocoliți de patimă voi continua cu un banc/ghicitoare/test de perspicacitate de probabil grădiniță: Dacă un cocoș are un picior în Bulgaria, unul în România și face un ou fix pe graniță, puiul o să aibă cetățenie bulgară sau română?
Așa mă simt eu. Ca cocoșul. Doar că picioarele mele sunt în aer, într-o țară ruptă în două, șapte, nouă. Un înverșunat m-ar eticheta deja ca moș, comunist, bolșevic, iobag. Știți voi, tot tacâmul. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră… Vă asigur că nu sunt împotriva nimănui. Dar nici nu pot susține vreo tabără.
Evident că nu-i pot susține pe ăștia roșii care au fost, aproape tot timpul, cu căpăstrul țării ăsteia în mâini și au făcut o treabă de toată jena. Poate cel mai mult mă doare că văd viitorul copilului meu, cum intră în buzunarele lor. Oameni fără coloană, fără viziune, care m-au făcut să-mi doresc un acasă foarte departe de casă. Pentru că, girați de complicitatea noastră, au creat o țară strâmbă care se îndoaie după cum bate vântul și în care șmecheria, combinațiile și compromisurile sunt „miez”.
Pe de cealaltă parte nu pot să fiu de acord ca un slogan obscen să devină brand de țară. Atât putem da? Cu asta ne mândrim? Cu plăcuțele de înmatriculare ale unui teribilist de calibrul bizonului spaniol cu Audi Aseis, care devine erou național? Cu scandări pe un teren de tenis pe care joacă singura care mai reușește să ne mai spele din păcate? Cu cercuri extraterestre în lanul de porumb, cu pietre de râu… Românul e inventiv, păcat că se mobilizează doar prin ură. Iar celor care ar avea tentația să mă acuze de puritanism, aș avea rugămintea să îmi spună cum au explicat copiilor lor ce înseamnă lozinca cu care e mândresc atât. Eu a trebuit să dau explicații: da, e o înjurătură, dar ce înseamnă exact?
Nu o să spun nimic de proteste, jandarmi, diaspora. Sunt atâția experți în mediul online încât părerea mea profană și neinformată chiar nu ar conta. Poate două idei mici. Una pentru autorii intervenției dezechilibrate din piață: în unele momente prea stângace pentru a impune respect, în altele prea fermă pentru a nu crea resentimente. Cealaltă este pentru cei care susțin justiția dar disprețuiesc poliția, cu review-uri de o stea și jandarmeria, cu pumni. Știți, justiție fără poliție nu se poate. Cineva trebuie să bage infractorii la zdup, că nu-i iau judecătorii de mânuță.
Cam atât despre țara mea. Ăsta este gustul amar pe care îl am în gât și sentimentul de vinovăție pe care îl simt prin toată ființa. Atât am fost capabil. Eu și generația mea. Astea sunt bucățile dintr-o țară dezbinată pe care urmează să o predăm copiilor noștri. Pentru că dacă aveți impresia că „ei” sunt de vină o să vă spun că greșiți. Fără noi, ei nu există. Iar noi suntem eu cu tine și multiplu de noi. De la noi începe. Atâta vreme cât noi nu suntem dispuși să vedem tonurile de gri, ei au tot interesul să ne arate doar albul și negrul.