Se zice că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce. Dacă ați ști de câte ori am scris în cap articolul din seara asta. Și tot de atâtea ori l-am șters. Pentru că mi-e teamă. Aveam impresia că mă pot exprima și transmite prin scris. Acum știu doar că vreau să scriu. Vreau să scriu despre Tata și nu mă pot aduna. Sunt conștient că înșiruirea asta seacă de cuvinte fără noimă nu poate descrie ce simt acum. Ce am simțit și ce simt pentru El. Nu e un omagiu, nu e o înșiruire de amintiri. De fapt, nici nu știu de ce simt nevoia să scriu, poate tot din egoism. Poate să dau o spoială printre gânduri.
Tata s-a hotărât să plece. Odată cu el a plecat și ultima legătură pe care o aveam cu cea mai călduță parte a vieții. Momentele, zilele, anii în care știam că nimic rău nu se poate întâmpla, pentru că El, Tata, veghea. Dacă Mama era inima, Tata era creierul. Dacă Mama îmi transmitea dragoste, căldură, pace, Tata era pentru mine siguranța, busola, direcția. Dar cum m-a iubit Tata…
N-am putut înțelege până nu l-am avut pe Alex. Multe nu am înțeles până ca minunea asta să-mi umple viața. Dragostea de tată nu e un lucru simplu și la îndemâna oricui. Dragostea presupune sensibilitate, vulnerabilitate, iar noi, bărbații, nu vrem să transmitem asta. Mai ales copiilor noștri. În special unui băiat. Pentru că noi suntem, de fapt vrem să părem, puternici, hotărâți, masculini.
Nu am înțeles cu adevărat stângăciile Lui atunci când vrea să-și exprime sentimentele față de mine, până nu am simțit mânuța aia care m-a strâns pentru prima oară de degetul cel mic. Acum simt exact ce sunt. Rolul meu. Rolul meu e de a da mai departe, de a transmite lui Alex ce am primit de la Tata. Sunt un intermediar de dragoste simțită. Pentru că nu poți înțelege complet până nu se închide cercul, până nu dai ce ai primit, până nu simți pentru fiu ce tata a simțit pentru tine.
O mamă, o femeie își poate exprima sentimentele mult mai ușor. Îi dă atâta dragoste puiului ei încât ai impresia că deja capitolul ăsta e acoperit, nu mai e loc de dragoste și de la tată, el strălucește în alte aspecte, acoperă alte cerințe ale puiului lui. Aici intervine abilitatea unui tată de a putea completa, umple cu grijă și modela dragostea uriașă a mamei. Și Tata știa să facă asta. Pentru că în amintirile pe care le am și vreau să le păstrez, era un uriaș sensibil, un glumeț puternic care dădea impresia că nimic nu-l poate doborî, un tată iubitor care mereu ne-a pus pe mine și pe Mama înaintea oricui.
Nu vreau să fiu trist măcar printre rândurile astea pe care El și Ea le citesc înainte să le scriu. De aia am și așteptat o perioadă până să pot să scriu. Cum să scriu acum trist despre un om care a fost mai toată viața vesel. Despre un om care avea capacitatea incredibilă de a găsi partea bună din orice. Care avea pregătit un banc pentru orice situație, oricât de tragică ar fi părut.
Ce rămâne în urma lui este ce o să rămână și în urma mea. O bocceluță de amintiri în sufletul celor care au contat cu adevărat. De ce ți-ai dori mai mult? Mă uitam cu tristețe acum puțin timp la două hârtii, puse una peste cealaltă. Un certificat de naștere cu numele Tatei și alt certificat cu același nume. În spațiul îngust dintre cele două hârtii reci a fost trăită o viață de uriaș. Viață care mi-a dat mie viață, sens, dragoste, putere, înțelegere, direcție, mi-a dat tot ce avea mai bun și a făcut-o cu o eleganță plină de umor, cum doar un singur tată a fost capabil să o facă. Tatăl meu!
Drum bun, uriașule! Până ne vom revedea, o să mă distreze norii glumeți.