Da, situația e chiar amuzantă. Duminică e raiul pescăriilor, un fel de 8 martie pentru florari. Și Duminica viitoare se rejoacă meciul. Care meci? Cum care meci? Fuga după peștele cel mare. E un sport individual în care toți, sau hai să nu generalizăm, o muțime de români se îmbulzesc să pună mâna pe peștele ăla mare și frumos pe care urmează să-l halească. Că doar se mănâncă pește, nu?
De ce zic că e amuzant? Pentru că, așa cum e de înțeles și s-a mai dezbătut situația în fapt, mâncatul peștelui de Duminică nu-i pentru toată lumea. Sau cel puțin n-ar trebui. Să fac un rezumat. Postul Paștelui. Durează aproape 2 luni. E destul de restrictiv. Alimentar vorbind. În prima lună și jumătate nu pui gura pe nimic care a avut legătură cu vreun animăluț: carne, lapte, ouă, brânză, lână… Apoi, după o lună și jumătate, vine o zi cu dezlegare la pește. Un moment binevenit pentru enoriașul corect, care s-a ținut de treabă, și pentru care ziua asta ar trebui să fie o sărbătoare în simțuri și-n stomac. Doar că, ce să vezi? Dacă enoriașul de care vorbeam nu e unul matinal, când se trezește și el să-și ia pește, henț! Nu mai e pește. Asta pentru că a fost gonit de ceilalți enoriași, mai puțin spre deloc corecți, dar mult mai matinali.
Hai că n-a fost rezumat. Ăsta e rezumat: vrei și tu să mănânci pește, după o lună jumate de bolbotine, și nu mai prinzi, c-a fost săltat de buluciții care l-ar fi putut mânca în oricare altă zi.
Așa și? Nimic nou. S-a mai discutat despre asta. Enoriașii știu, buluciții știu. Și chiar dacă știu, tot așa o să facă. Hai că nu scriu degeaba, uite că dezvolt. Mă gândeam că fix asta e problema noastră, a românilor, în general. Ardem etape, alergăm după cireașă și uităm că doar tortul o pune în valoare.
Împinsă mai departe, dată de pereți cu retur prin Ciorogârla, noi românii vrem cireșe ca în vest, doar că nu suntem dispuși să mâncăm și torturile. Și vezi că ăia din vest au băgat ceva torturi până să ajungă la cireșe. Multe torturi. Puneți accentul unde vreți voi. Și noi ne-am luat porția de torturi în comunism, doar că ăsta are alt aluat.
„Vrem o țară ca afară” dar nu facem nimic pentru asta. Vrem standarde, vrem trai, vrem bling bling, dar dacă se poate s-o ardem toată ziua pe Facebook, fostul Solitaire, de ce nu? Așa că alegem calea minimului efort. Nu facem nimic, dăm vina pe Dragnea, noul Băsescu, sau, în cel mai bun caz, ne cărăm afară să halim cireșele ălora, că sunt deja făcute.
Hai că am trecut de mult de Ciorogârla și simt că am intrat pe un teren minat. Ideea de bază ați simțit-o. Cireașa fără tort e ca peștele fără post.
Gata, hai că fug să-mi las scăunelul în coadă de pește. Poftă bună!