De câteva luni, prezența mea “socială” a fost, zic eu, mai mult decât discretă. N-am mai scris, nu m-am mai faceboocit, am mers, vorba poetului, pe burtă. E oarecum firesc, încerc să-mi redesenez reperele, să mă adaptez și să mă obișnuiesc cu noua perspectivă. Mi-am pierdut și îndemânarea scrisului, parcă nici vorbele nu mă mai ascultă.
Cu toate astea scriu acum. E oarecum un act de egoism. Scriu mai mult pentru mine, pentru că scrisul îmi dă claritate, îmi pune ordine în gânduri și mă face să cern adevărul de maculatură. Când mă apuc să scriu intru pe pilot automat, ego-ul trezindu-se din când în când pentru a pune bariere fluviului de cuvinte.
Și pentru ca scrierea din seara asta să aibă o noimă, o să devin brusc concret și o să vă povestesc despre Facebook, de ce mi-a picat în dizgrație.
După ce o perioadă l-am lăsat cu totul baltă, din motive lesne de înțeles, am revenit discret în rolul urmăritorului de conținut. A fost distanța care a creat perspectiva. Am văzut de unde s-a pornit și unde s-a ajuns acum.
Nu vreau să dau cu pietre. Nu (mai) e stilul meu. Am vrut doar să înțeleg unde a dispărut sentimentul de destindere, de plăcere mică și nevinovată care ar trebui să însoțească sistemul creat de Mark, și de ce a fost schimbat cu o apăsare în stomac.
Pentru că, cel puțin în cazul meu, peretele fun de altădată s-a transformat în zidul plângerii. De ce? Păi e simplu. Pentru că noi îl facem să fie așa. Mark a creat un sistem pe care noi îl umplem, dar pe Mark îl înjurăm. La fel cum dăm vina pe Doamne Doamne pentru toate nenorocirile din lumea asta. În ambele cazuri, avem un sistem pe care noi îl populăm, noi îi dăm valoare, noi ne reflectăm în el.
Când am luat prima dată contact cu sistemul, la îndemnul “dacă n-ai Facebook nu exiști”, lucrurile erau extrem de simple, oamenii mult mai relaxați și pisicile drăguțe încă nu-și trăiau epoca de glorie. Vorbim în mod cert de paleoliticul Facebook, atunci când nu puteai stârni revoluții decât la tine în fermă. Între timp, câteva secole mai târziu, era pisicilor a apus și s-a născut cea a frustraților atotștiutori care au acum ocazia să se exprime mult mai plenar.
Foarte adevărată glumița pe care am văzut-o zilele trecute: “Înainte de Facebook, doar mama și colegii tăi știau că ești idiot”. Bună glumița și inofensiv de adevărată pentru că, nu-i așa, prostia nu doare.
Dar nu atât prostia îmi dă apăsarea în stomac cât înverșunarea, obsesia, fatalismul, ironia seacă și toate tâmpeniile pe care acum nu le mai știu doar mama și colegii. Le împrăștiem la toată lumea, de ce să fim egoiști și să le ținem doar pentru noi?
Așa că, în ciuda filtrelor antifatalism pe care le tot pun, de pe peretele meu au dispărut plăcerile mici și nevinovate și tot ce apare în ultima vreme sunt vorbe de duh la adresa guvernului, Dragnea, Firea, ăla de la justiție, ai parcat ca un bou, eleve care își umilesc câte o colegă, polițist pedofil, puie MSD, ăla care a stat la coadă, ăla scandalizat că în România anului 2018 se poate așa ceva… Am obosit. Unde sunt pisicile de altădată?
Nu zic că trebuie să fim mai superficiali, să închidem ochii la treburile arzătoare, să întoarcem spatele, dar am impresia că oamenii în ziua de azi chiar se excită când văd o mizerie: “OMG, asta o urc direct pe fb”. Știți că noi vedem mai mult din ceea ce căutăm, fie că acceptăm asta sau nu. Avem “ochi” pentru mizerii, mizerii o să vedem. Avem ochi pentru pisici, pisici o să vedem. Dacă vreți, faceți un exercițiu. Propuneți-vă mâine să vedeți mașini roz. O să fiți surprinși câte sunt, doar să aveți ochi pentru ele și nu pentru bizonul care a ocupat cu Q7 patru locuri de parcare, toate de handicapați.
Hai că am scris iar fluviu și ego zice hop. Dacă rămâneți cu o singură idee, eu mă declar fericit. Formați-vă ochiul pentru frumos, și o să vedeți lucruri frumoase. Și, ca să nu fie prea brusc, după 10 mustăți politice, mai aruncați și o mustață de pisică. Știu că nu e atât de profundă, dar credeți-mă, nici pisicile nu sunt toate negre. Nici oile. Nici zilele noastre.
Și nu uitați, mâine mașini roz. De fapt azi. Aștept numărătoarea!