Unul câte unul, idolii mei își iau rămas bun. Și n-am avut mulți. Prima plecare pe care am simțit-o a fost cea a lui Freddie. Următoarea a fost cea a lui Patrick (despre care am scris aici) și cea a lui Steve (despre care am scris aici). Azi a mai plecat unul.
Dimineață în timp ce conduceam îl aud pe Gyuri cu o melodie foarte optimistă, pe care nu o mai auzisem de foarte multă vreme, „Mi-am luat colac” de pe albumul Mixed Grill, un album excepțional pe care mi l-am cumpărat pe casetă audio, singura variantă disponibilă în 96. Albumul era o nebunie compusă și interpretată de Gyuri în stilul vesel și jucăuș caracteristic. Pe lângă piesa asta, dintr-un anonimat nedrept au mai încercat să răzbată „Țara arde, babele se piaptănă”, „Gizzy” și o melodie de suflet, cântată alături de Monica Anghel, „It’s over”, pe care dacă n-ați auzit-o vreodată vă invit să o faceți acum:
M-a binedispus melodia de dimineață, am remarcat-o și chiar m-am uitat pe ce radio eram ca să îi felicit în gând pentru alegere. Mi-am zis, „uite ăștia de la SmartFm nu l-au uitat pe Gyuri” și mi-am văzut mai departe de treabă cu un bobârnac de optimism.
Mai departe în zi, am aflat și eu de pe furnizorul meu de vești proaste, Facebook, de ce l-am auzit pe Gyuri la radio după atâția ani. Am oftat și mi-am adus din nou aminte că moartea este doar un reminder al artiștilor uitați. Este ultima reprezentație înainte să se aștearnă liniștea. Este dureros și penibil în același timp pentru media și cei care devin brusc interesați de artist, pentru ca în foarte scurt timp, să facă ce au făcut și până atunci, doar că de data asta pentru totdeauna. Ne amintim de ei doar când se duc. Am mai scris despre asta aici. Pentru unii e un duș rece plin de regrete, pentru alții doar un prilej de publicitate. Aparent și eu mă număr printre ei, pentru că până azi nu am scris nimic despre Gyuri. Dar omulețul ăsta chiar mi-a marcat viața.
L-am văzut prima oară, ca probabil toți cei care îl cunosc ca artist, în Divertis, la începutul anilor 90. Era un star. Divertis erau promotorii unui umor de calitate pe care l-am gustat întru totul, spre deosebire de concurenții lor direcți de la acea vreme, grupurile Vacanța Mare – niște maneliști ai umorului și Vouă – un fel de Trăzniți în Nato de azi. Da, știu, nu se uită nimeni la Prima.
Gyuri era scânteia și spiritul Divertisului. Erau haioși și Mireuță, Gora și Petcu, dar ca Gyuri nu era nimeni. Mergeam la spectacolele lor, le urmăream show-urile la tv, le cumpăram casetele, încercam să-i imităm în felul nostru. În liceu, ne strângeam la unul din gașcă și înregistram, evident pe casetă, interviuri improvizate inspirate de Divertiși. Cu siguranță că nu eram nici pe departe la fel de spumoși ca ei, dar ne distram de minune. Dacă m-aș putea auzi, probabil că eu cel de azi l-aș privi cu o superioritate nostalgică pe mine, cel de atunci. Dar ce n-ar da cel de azi pentru a retrăi durerea în pix a clipelor de atunci…
Și unul din principalii responsabili pentru optimismul meu de atunci era Gyuri. Dar Gyuri nu era doar un actor talentat, era și un muzician talentat iar mai apoi am aflat că era și un scriitor talentat. Tot în liceu, am fost invitat să vorbesc la radio despre ce șanse au tinerii din România și l-am pomenit pe Gyuri. Dacă el, cu talentul lui, nu reușea reușea să ajungă departe (orice acest „departe” ar fi reprezentat pentru mine cel de atunci), ce șanse aveam noi, niște bieți zăpăciți în tranziție cu un sistem de valori incert?
Îmi lipsește optimismul lui Gyuri. Și nu doar azi sau de azi. Au trecut anii, m-am maturizat și cea mai mare parte a optimismului meu a rămas acolo. Anii l-au măcinat la fel ca pe Divertis. Am început să mă iau prea tare în serios deși nu mi-am dorit asta niciodată. Nu sunt un ciorchine de regrete, dar plecarea de azi a lui Gyuri m-a trimis pentru o clipă înapoi în vremurile de care vă povesteam. Mi-aduc aminte că nu era perfect, dar n-aveam nevoie de prea multe să mă simt bine alături de prieteni.
N-aș vrea să închei în tonul ăsta, din respect pentru Gyuri, din respect pentru locul pe care îl ocupă el și Divertișii în mintea mea. O să mă gândesc doar la prima ploaie cu soare, că acolo sus se râde cu lacrimi și o să știu cine-i responsabil pentru asta.
Drum bun Gyuri, și când ai timp, trimite-mi și mie o rază de optimism. Câteodată am atâta nevoie…