A venit momentul ăla pe care cu cât erai mai mare, cu atât îl urai mai tare. A trecut atâta timp, încât am uitat cum a fost la început. De prima zi de școală vorbesc, desigur. Și uite că acum am trăit-o pe cealaltă față a monedei, din rolul părintelui. Și parcă tot universul meu s-a învârtit.
Cum a fost când jucam rolul bobocului? Îmi amintesc doar frânturi pe care nu le pot pune cap la cap. Am avut atâtea începuturi și s-au petrecut într-un așa precambrian, că n-am cum să respect, nici măcar vag, adevărul istoric.
Ce mi-a răsucit cheița din cutia cu amintiri, este că acum câteva zile am fost din nou în careu, am auzit din nou pe tovarășa care între timp a devenit doamna directoare, am văzut puzderia de flori și emoții, stângăciile copiilor, agitația părinților, aerul oficial al uniformei, ghiozdanul supradimensionat, speranțele unui nou început.
Mi-a fost dor de asta, mi-a răscolit prin amintirile în care atunci vedeam totul de jos în sus. Prima zi de școală… Câți vă mai amintiți de ea? Normal că știi că a fost. Dar mai aveți măcar frânturi din ea? Careu, clopoțel, steag, uniformă, părinți, colegi, scări, învățători, bănci… Pe astea încă le mai am, dar detaliile din amintirile mele au lăsat locul altora mai puțin parfumate. Cu cine am stat în bancă? Ce ne-a spus doamna în prima zi? Ce sfat am primit de la mama? La ce etaj am urcat? Ce mi-a zis tata? Dar bunicii? Cine m-a adus și cu cine am plecat în prima zi de școală? Dar în cea de a doua? Ce-am simțit? Ce-am trăit?
Nu mai știu nimic. Și asta nu m-a afectat până mai ieri. Pentru că până mai ieri nu am fost părinte de bobocel. Acum pot răspunde la toate întrebările de mai sus, dar o fac de sus în jos, de pe cealaltă față a monedei. Am mai scris că suntem aici (sau cel puțin eu) pentru a crea amintiri copiilor noștri. Aș vrea să adaug amintiri frumoase, că de restul se ocupă societatea și „prietenii” noștri. Dar care mai e rolul amintirilor, dacă însuși sensul lor primordial, acela de a fi amintite, se estompează până la dispariție?
Îmi cer scuze și celor care sunt, și celor care nu mai sunt. Am uitat aproape tot. Știu doar că mi-ați zis de bine pentru că altfel nu aveam cum să transmit binele mai departe. Poate că m-am înșelat. Poate că nu suntem aici pentru a crea amintiri pentru că timpul le macină și pe ele. Poate că suntem aici doar pentru a crea în continuu un prezent mai bun pentru cei care contează pentru noi.
Pentru că un prezent cald, când îi vine vremea să devină amintire, prinde un parfum aparte, chiar dacă claritatea i-a fost afectată de timp. Uitare călduță, puiul meu!