E Decembrie. Luna cadourilor, a sinucigașilor și a urărilor. A început în forță încă de pe întâi cu La Mulți Ani România, La Mulți Ani români. A trecut în fugă Moșul Mic, ăla plin de mandarine și o să urmeze Moșul Mare cu cadouri fel de fel. Și cu urări care mai de care. Apoi Anul Nou unde o să ne urăm de nu le mai putem duce.
Ce vreau să semnalez aici. E o mare vrăjeală asta cu urările. Din simplul fapt că nu funcționează după prescripție. De exemplu aia clasică, La Mulți Ani. Ei bine, toată lumea are parte de ea (de urare) dar nu toți au parte de ei (de ani mulți). Dacă s-ar îndeplini, am fi nemuritori. Dar nu suntem, din fericire.
Apoi vine aia cu „toate cele bune”. Vă jur că nici asta nu-i valabilă. Dacă mi s-ar fi întâmplat nu toate, măcar un lucru bun de câte ori mi s-a urat chestia asta, aș trăi tot timpul cu gura lipită de urechi. Dar nu e așa, din păcate.
Una impersonală e „numai bine”. Cred că și cel care o urează e convins că e utopică. Cum adică numai bine? Păi cum am ști că e bine dacă ar fi bine mereu? O utopie cum a fost comunismul. Care a picat, din fericire.
Una foarte răspândită e urarea de sănătate. Multă sănătate. Cu toate astea spitalele sunt ochi, din păcate.
Mai vine „să ai parte de aia și de ailaltă”. Adică bani și variațiuni pe tema lor. Nici asta nu e sustenabilă. Dacă toți am avea parte de o grămadă de bani, am da-o-n inflație. Și nu ne dorim asta, din fericire.
Disting două variante posibile. Ori nu știm să urăm, ori nu ne dorim cu adevărat ceea ce urăm. Pentru că procentul de reușită al urărilor se încadrează cu brio în marja de eroare a hazardului.
Și atunci de ce urăm? Că așa e tradiția? Că așa „se cade”? Că așa și pe dincolo. Pragmatic din fire, caut de ceva vreme, e adevărat nu foarte insistent, o urare decentă. Una prin care să nu bată vântul. Am auzit de curând una care, la prima vedere, pare cât de cât solidă. Zice că nu-ți doresc o zi bună, îți doresc ziua pe care o meriți, lăsând karma să-și facă treaba. Merge? Eu zic că da. Doar că lucrurile funcționează așa și fără să urezi tu, karma își face de cap fără încuviințarea nimănui.
Așa că m-am gândit să făuresc eu una. Sper să fie originală, iar dacă s-a gândit și altcineva înaintea mea, e cu atât mai puternică. Așa îmi place mie să mă amăgesc. Deci, fondul urării e următorul: toate începuturile (sau mă rog, o mare parte) sunt mișto, pline de speranțe, de energii pozitive, de avânt, de putere. Pe parcurs lucrurile încep de obicei să se împută, iar finalurile… cui îi plac finalurile? Un final poate fi pozitiv doar dacă e prologul unui nou început. Altfel, de cele mai multe ori e nașpa.
Deci, dragii mei, n-o mai lungesc că acuși vine Moșul și Anul Nou, și să vedeți atunci desfășurare de forțe urătoare. Eu mă rezum la noua mea urare, pe care v-o dedic și azi și mâine și mereu: La cât mai multe începuturi și la cât mai puține sfârșituri!