Minunate și misterioase sunt căile Tale! Mă macină de ceva vreme un buchet de întrebări la care nu am găsit răspunsuri. Poate că nu le voi găsi niciodată, poate că n-o să mai fie nevoie să mi le pun. Nu știu. Aș putea da vina pe criza vârstei mijlocii, pentru că statistic aș putea fi acoperit. Mulți o iau prin pepeni în perioada asta. Motociclete, cabriolete, puștoaice sau depresii, ștreang, pistol. La mine totul se petrece în interior și sper ca acolo să și rămână. Dar, pentru mai multă siguranță, când mă vedeți, țineți pistolul departe de mine. Nu știți ce Chuck Norris zace înăuntru-mi.
Am făcut această scurtă expozițiune ca să-mi poziționez cumva prezentul deasupra banalului cotidian. N-am fost niciodată fanul ancorării în realitate, dar în perioada asta micile nimicuri zilnice, trec pe lângă mine ca intercity-ul din articolul anterior. Mai ales în mașină, unde-i spațiul meu sacru în care sunt doar eu cu mine și bazaconiile din capul meu. Ăsta este cadrul întâmplării din noaptea asta.
Plec de la o petrecere de suflet (despre care n-am să pomenesc nimic, în afară de „La Mulți Ani, prieten vechi”, știu că mă citești). Spre 1 noaptea, gândul oriunde dar nu la drum, dau să cotesc la dreapta, unde e oprită o balegă de Renault, fix în mijlocul drumului. Primul impuls? Se întoarce gândul care umbla brambura și se duce brici pe proprietarul balegii, cu mesajul „ce nesimțit! aici o lași?”.
Da. Fix acolo, pentru că săracul, care devine acum nesimțit cu ghilimele, împingea la ea de unul singur. Îl depășesc, cum ar fi făcut un procent mare de români, nu dau cifre, dar cred că prima cifră e 9 și nu e singura. Și nu arăt cu degetul, era de mult trecut de miezul nopții, omul nu părea că lucrează la bibliotecă și nici semn de ajutor n-a făcut. Toate premisele pentru a-mi continua drumul. Și totuși am oprit.
– Salut! Te ajut să o împingem?
– Mulțumesc. Nu pornește că mi s-a descărcat bateria.
– Păi ai cabluri?
– Am.
– Atunci hai s-o pornim.
Scoate tipul cele mai neprimitoare cabluri pe care le-am văzut vreodată, cu un cap roșu și unul negru. Pe același fir. Șoferii știu că e un nonsens. În fine, l-am rezolvat, mârțoaga s-a scuturat, s-a dat de 3 ori peste cap și s-a transformat în mașină cu motorul pornit. „Mulțumesc, Sărumâna, n-a oprit nimeni să mă ajute, ce om bun, cât mă costă?”
Sper să nu-i fac să vomite pe vânătorii de clișee, dar mulțumescul ăla din suflet pe care l-am primit a făcut toți banii cu ghilimelele de rigoare, pentru că refuz cred că există vreun precedent de acest gen recompensat financiar. Ei bine, mulțumescul ăla din suflet, l-am simțit. M-a umplut. A fost un lucru mărunt pentru mine, care chiar a contat pentru el.
Și iată cum un lucru mărunt, unul din cele pe care le ignor cu profesionalism, a făcut diferența pentru mine. Mulțumescul ăla mi-a dat unul din răspunsurile căutărilor mele. Așa că dacă stau bine să analizez, nu știu cine pe cine a ajutat. În orice caz, amândoi am avut de profitat de pe urma întâmplării.
Morala? O desprindeți singuri pentru că e ușor de intuit. Are legătură cu lucrurile mărunte.
Acum o saptamana si ceva am fost la piata. Cand sa plecam ,pleaca daca mai ai curent in baterie.Cei pe care i-am rugat sa ma ajute ba nu aveau cabluri, ba aveau GPS care se deregla daca-mi dadeau curent,etc. Am gasit totusi un taximetrist care mi-a facut treaba. I-am dat 10 lei. S-a uitat cam stramb. Peste cateva zile, dupa ce am incarcat bateria ochi, am intrat la Auchan si primul obiect pus in cos a fost o pereche de cabluri. I-am luat si fiului meu o pereche. Toti am castigat din intamplarea aceasta : taximetristul 10 lei, razvan a castigat cabluri, eu am ajuns cu bine acasa iar Auchan a facut vanzare de 30 de lei. Niciunul dintre cei pe care i-am solicitat sa ma ajute nu m-a refuzat asa pe fata. Toti au gasit motivatii mai mult sau mai putin plauzibile ceea ce e ceva, denota ceva. Vorba aceea: minte-ma dar minte-ma frumos.