N-am mai văzut de ceva vreme un film bun. Am cântărit opțiunile, am verificat pe Imdb și am decis în unanimitate: Marțianul. Și dacă tot s-a descoperit de curând water on Mars, sperând că NASA nu face pr pentru filmul ăsta, am zis că nu trebuie ratat.
Așa că hop în sală cu ochelarii 3d pe nas și cu speranța vie că nu voi pleca dezamăgit. Și n-am plecat, pentru că filmul a fost bunuț. Nu zic wow, nu zic slab, a fost un film care, în dispoziția necesară, te pune pe gânduri. Din nou, nu am de gând să vă stric cheful, nu vă povestesc acțiunea deși, dacă vă uitați la trailer, cam aia e.
Adică, misiune Marte, ceva iese nasol și Matt Damon rămâne singur cuc pe planeta roșie. Apoi se luptă să supraviețuiască. Un fel de Naufragiatul, doar că fără Tom Hanks și fără oxigen. În favoarea lui, astronautul putea să comunice cu salvatorii – avantaj Damon, doar că era la mama dracu’ – avantaj Hanks.
N-am prea multe să vă povestesc despre film, pentru că e relativ simplu. El se străduiește să trăiască, ei se străduiesc să-l aducă înapoi. Puțin dramatic, puțin haz de necaz, puțină sinergie planetară, ingredientele unui film care să-ți țină captată atenția vreo două ore jumătate.
Cu ce gânduri am ieșit? Evident, fiecare se pune probabil în pielea naufragiatului și se gândește cum ar sta cu singurelul pe o planetă pustie când nu e în stare să stea 10 minute fără telefon. Mă rog, discuția e mai amplă dar e prea bătătorită ca s-o apuc acum și eu.
În schimb am o altă perspectivă. Aș vrea să știu ce face ca o vietate, om, animal, pește, ziceți-i cum vreți, să merite efortul de a fi salvat/ă în timp ce altele, muuulte altele, sunt lăsate de izbeliște sau chiar mazilite. Adică, de ce salvezi cu elicopterul un cal care se zbate pe un lac înghețat sau care e luat de ape în timp ce mii sau zeci de mii ajung salam de Sibiu. De ce se chinuie pompierii să scoată un cățeluș din canal când jde mii de câini sunt eutanasiați? Și ca să ajungem și la oameni, de ce pentru un caz singular (vezi copilașul ucis de maidanezi) ne ambalăm în timp ce de mulți alții ne doare în fund. Sau nici acolo.
Ce face ca un individ să devină un caz care să merite mila, atenția și implicarea unei mase mai mult sau mai puțin critice, care să se lupte să-l scoată din necaz? Sau să ia atitudine post necaz. Publicitatea? Notorietatea? Și nu e neapărat o abordare individ vesus colectiv, pentru că dacă privim așa, e mai simplu să îți canalizezi mila pe un copilaș chel decât pe copiii din Africa. Ești oarecum acoperit de regulament, n-ai forța să salvezi o nație sau o specie pe cale de dispariție, dar măcar un copil, un cal, un câine poți încerca.
Și acum vă întreb din nou. Sunt mulți indivizi care ar putea fi salvați. Dacă privim mai atent, poate că și unii din apropiații noștri sau chiar noi înșine am merita să fim salvați. Cine face alegerea? Cine hotărăște că meriți atenția și implicarea celor din jur? Cine face trecerea de la mă doare în fund la mă doare sufletul? Soarta, destinul, voia întâmplării?
Când aflați să-mi spuneți și mie. Oricum s-a făcut târziu și am mult praf roșu de măturat. Live long and prosper!
Pentru cine vrea să citească filmul, cartea se găsește aici.