Îl știți pe leul Cecil. Ăla care a fost mazilit de un dentist frustrat, care a plătit 50.ooo de parai ca să poată să omoare și el un leu cu arcul, doar că, printre altele, a stârnit un scantal internațional. Îl știți sigur, a fost cap de știri până mai ieri, tot e vară și nu se întâmplă nimic.
Hai să comentez și eu, că d-aia sunt plătit. Deci, povestea e oarecum simplă. Un dentist din Minnesota cu fruntea largă și mintea îngustă, vrea să-și demonstreze că e bărbat valabil și că poate omorî un leu în toată firea, cu un arc. Cam cum a făcut Rambo cu rușii, doar că ăla era un film în care rușii erau niște actori americani plătiți să moară. La fel și dentistul cu nume de cod Walter Palmer s-a gândit să plătească un leu să moară.
Acum de două ori ghinion. Prima, și principala dată pentu săracul Cecil, care a murit ca un câine, și a doua și nesemnificativa oară pentru dentist, care a crezut că o să se mândrească cu faptele lui de vitejie, pițipoancelor și colegilor lui, frustrați ca și el, doar că leul cu pricina, nu era ul leu de rând, era un fel de erou local in Zinbabwe. Așa că și-a pus toată lumea în cap, plus că acum trebuie să dea cu subsemnatul.
Cine-i principalul vinovat? Să-ți fie milă de dentist, că dintr-un plătitor de bună credință a ajuns să fie hulit pe scară largă? Nu! Mie nu mi-e niciun pic milă de el. Cum nu mi-ar fi de niciun vânător râpus de prada lui și de niciun toreador împuns de taur. Își merită soarta cu vârf și îndesat. De-ar fi mai mulți, lumea asta ar fi mai bună.
De ce? Pentru că, așa cum spune Sir Roger Moore „Vânătoarea ca sport e o boală, o perversiune și un pericol, care ar trebui recunoscute ca atare. Oamenii care își găsesc amuzamentul în vânătoare și uciderea de animale fără apărare, nu pot fi altceva decât bolnavi psihici. […] Într-o lume cu infinite posibilități de divertisment, este regretabil cum cineva ar putea să-și găsească amuzamentul în ucuderea altora care nu cer nimic în schimb decât șansa de a trăi”. (Îmi cer scuze dacă traducerea prezintă sincope.)
Deci, care va să zică, cum să ai azi ca hobby bolnav vânătoarea, când ai atâtea posibilități de divertisment? Cu siguranță că acum jdă ani, altfel stăteau lucrurile. Stră-stră ai noștri vânau de nevoie, era o chestie de supraviețuire. Altă mâncare de pește. Dacă nu vânai, erai vânat sau mureai de foame. Nasoale vremuri, noroc că am evoluat.
Și că tot a venit vorba de evoluție, hai să v-o servesc și p-aia cu mânactul de animale. Nu știu dacă doar mi se pare mie, dar parcă se potrivește puțin. Ce-ar fi dacă nu Sir Roger Moore, ci eu, v-aș spune așa: „Într-o lume cu posibilități culinare nelimitate, este crud ca cineva să moară pentru plăcerea ta”. Au, doare! Vă garantez că se poate trăi admirabil fără carne, mezeluri, mici și fripturici. Nu trebuie să moară niciun animal pentru fantezia, lenea, nepăsarea sau pofta ta, chiar dacă nu pui tu mâna pe topor. Nu sunt de specialitate, dar dacă știu și mă prefac că nu știu, tot complicitate se numește.
Așa că dragii mei prieteni carnivori, știu că aveți canini, și eu am. Dacă ei sunt „scuza” complicității voastre, somn ușor în continuare. O singură rugăminte aș avea, de dragul verticalității voastre. Nu vă mai etalați compasiunea față de animale la alegere, leul Cecil, caii de la Letea, renii lui Moș Crăciun, pisica devorată de trei câini. Cu ce sunt ele superioare puiului din farfuria voastră? Sau purcelușului de lapte care se învârtește deasupra focului cu o țepușă care îi traversează corpul?
Sesizați măcar disonanța între ce mâncați și ce postați? Adicătelea între ce băgați și ce scoateți pe gură?