Am recidivat. Am fost din nou la meci. Sper sa nu-mi recidiveze și vreo mândrețe de răceală că am plecat cocoș și m-am întors curcă plouată. La propriu.
A jucat Steluța cu irlandezii de la O’Țelu cărora le-a administrat un neverosimil 1-0. A fost un meci pe viață și pe ploaie în care băieții noștri și-au dorit mai mult victoria. Astfel am aflat care este diferența dintre blat și plat. Este aceeași ca între Bluto și Pluto.
De ce un nou început? Pentru că așa e fiecare meci. Ca un bebeluș. Este de cele mai multe ori așteptat cu mare entuziasm. Tribunele cântă iar primul fluier e primit cu mult optimism. Indiferent cât de urât joacă echipa, la începutul meciului tot stadionul o încurajează frenetic. Cea mai mare greșeală pentru adversari e să încerce să ia mingea de la gazde în primele momente de la începerea jocului.
Pe măsură ce timpul trece, stadionul e din ce în ce mai puțin îngaduitor cu echipa, indiferent cât de bine ar juca. La meciul cu desculții de la Urziceni, galeria îl înjura de mama focului pe săracu Bănel pentru o chiflă minoră, chiar dacă era 5-0 și Bănel tocmai marcase. Timpul are din ce în ce mai puțină răbdare.
Dacă echipa joacă prost, și, de cele mai multe ori și reușește să o facă, răbdarea suporterilor tinde asimptotic către zero. Mamele și nevestele fotbaliștilor sunt acum băgate în seamă și nu numai. Galeria este purtătorul de steag al frustrărilor întregului stadion. Aici intervin câteva neclarități. Una ar fi cea din urarea ”pe ei, pe mama lor”. Logica mea e în gravă suferință. Adică în echipă toți sunt frați? Sau este vorba de mamă ca personaj colectiv? Și chiar de-ar fi personaj colectiv, unde au loc atâția pe ea? Rămâne un mister.
Firul logicii de galerie mă îmbie să mai împletesc două lozinci ”cine NU sare, ori este gabor ori e prost de moare” și mai puțin fericitul ”cine sare, roș-albastu, hei hei”. Din asta rezultă că roșu și albastru sar(e) hei, hei, iar albu, negru și restul culorilor sunt proaste de mo(a)r(e) sau sunt gabori. O adevărată aberație cromatică aș spune.
Ultima dar nu cea din urmă nelămurire se îndreaptă din nou către suporteri. De ce cred ei oare că dacă se ridică în picioare văd mai bine? La fiecare fază potențial favorabilă, există invariabil un berbec în primele rânduri care se ridică în picioare și odată cu el toți din spatele lui, angrenați în principiul dominoului. Reașezarea pe scaune se execută gradual, pe expirație, prin rostirea vocalei oooooooo… Dragii mei, ridicatul în picioare, chiar pe vârfuri, nu îmbunătățește vederea. Ca să vă ascuțiți un simț, un alt simț trebuie blocat. Ați văzut că dacă închideți ochii auziți mai bine. Pe același principiu, vă recomand ca la următoarea fază de poartă să vă țineți de nas. Și dacă n-o să vedeți mai bine, măcar n-o să mirosiți la fel de tare.
Și pentru a-mi consolida teoria entuziasmului noului început în contrast cu finalul derizoriu, suporterii vin cu 2 ore înainte de începerea meciului și pleacă înainte de generic. C-așa-i în fotbal.
Atenție! Acest post conține subtilități și trebuie tratat ca atare!